Nu-i bine nici cand ii bine

Caz: o asistenta medicala din Franta hotaraste ca in tara asta "oamenii sunt prea asistati/ajutati/ocrotiti", deci se hotaraste sa faca ceva mirific pe cont propriu, si anume sa plece ea in India sa ii vindece pe cei care nu au atata "noroc" ca francezii.

Varianta: niste studenti catolici vor sa faca la fel, tot in India, sa isi "testeze" credinta banuiesc.

Varianta 2: un cuplu obisnuit pleaca in India, sa faca la fel, tipul simte o dragoste netarmurita pentru omenire, ca s-a trezit dintr-o coma care a durat nush cat timp.

Problematica: ce-i in capul astora de fapt?

Desfasurare: odata ajunsi in India, la Calcutta parca, se prezinta intr-un centru unde sunt adapostiti oameni de pe strazi, cu diverse boli, care mai de care in faza terminala sau mai grave, de la copii la batrani foarte batrani, toti neputinciosi, fara un ban/haina pe ei/mancare. Centrul subzista gratie donatiilor, si voluntarii mai pun si ei din cand in cand mana la buzunar ca sa cumpere d-ale medicilor, ca resursele sunt putine catre inexistente.

Asistenta face masaj batranilor, ii plimba, se fataie printre ei toata ziulica, nu poate comunica cu ei, nu vorbeste limba, nici ei pe-a ei. Studentii se ocupa de copii, dintre care majoritatea cu boli psihice, nu to'ma placute la vedere. Barbatul iesit din coma ii barbiereste pe cei care au nevoie.

Dupa fo doua zile, incep maraielile: vai, nu este apa/lame de barbierit/pansamente, ii cald, sunt muste/lipsa de igiena, fac curat ca in doua minute sa fie murdar, si altele la fel. Studentii sunt cam dezorientati, tinerii de care se ocupa isi fac nevoile pe unde apuca, iar ei trebuie sa curete. Au grupuri de discutie seara, unde evident se plang, ca orice francez adevarat, de tot si toate: "asa ceva nu se poate, uite eu fac, ei desfac, nu asculta, nu-i curat, nu-s conditii de ingrijit oameni astea". Totul li se pare cam dejaba, si cam arata a fi asa, lumea nu se face mai buna sub ochii lor, bolnavii tot bolnavi, ba din ce in ce mai rau.

Asistenta nu mai poate, "cracheaza" si pleaca la un alt centru, unde crede ea ca o sa fie mai folositoare: dand ingrijiri muribunzilor. Ajunge intr-o hala cu paturi de campanie peste tot, cu numere pe ele, cu oameni de care cand imi aduc aminte mi se ridica parul de pe brate. Si printre ei, frantuzoaica noastra si inca doua-trei indience, panseaza si sterg rani, fara sa se spele pe maini, cu muste gramada in jurul lor, caldura mare, apa murdara intr-un lighean, nix medicamente, numa' niste unturi bizar colorate cu care ii dau pe toti de pe acolo. Asistenta e oripilata, nu stiu daca a dat pe acolo doua zile in total. Si ce sa auzi ca zice? "Vai, nu se respecta conditiile de igiena cele mai de baza, asa ceva nu se poate, IN FRANTA nu se face asa ceva (ha?!? parca nu era bine cu atata bine, ce vorbesti acolo?!?), in loc sa se vindece, ranile se imput si mor din cauza lor" - ca sa vezi...realitatea nu pusca de loc cu scenariul din capul ei din Franta, caci nu era lasata sa isi indeplineasca rolul ei mesianic, si anume sa eradicheze bolile din India. Din care cauza s-o suparat, si-o strans jucariile, o plans si o plecat acasa.

Studentii au urmat cam acelasi scenariu, nu stiu daca credinta lor a trecut testul, sau inca mai cred ca suferinta e ceva inaltator. Mi se pare ca au jucat un pic mai mult rolul lui Sisif, cu o descurajare crescanda, discutau la grup seara, si dupa aia au plecat acasa. Nu poci spune cu certitudine ce era in capul lor.

Cuplul de o mai ramas a continuat ea sa spele vase, el sa faca nush ce pe acolo, resemnati, ca niste rotite prinse intr-un angrenaj infernal, din care nu poti sa scapi, pe care nu poti sa il opresti, si nici sa il faci sa functioneze mai bine. Cred ca credeau ca a-i ajuta pe altii implica un gest simplu, un zambet de multumire si evental vesnica pomenire pentru marinimie, cand colo, e sa muncesti fara sa te bage nimeni in seama, sa cumperi "ajutoarele", si cei pentru care faci asta sa nici nu te bage in seama, atat de mare le e durerea si suferinta.

Numai am vrut sa povestesc despre asta, ca si pe mine ma batea gandul ca iai ce fain ii sa merg in tari sarace sa ii ajut pe altii. Cand am auzit ca exista scoli in Franta pentru asta, ma gandeam ce prosti, ce iti trebuie sa fii scolit ca sa dai o mana de ajutor. Pai, iti trebe, ca in orice meserie, nu cred ca se naste nimeni intrajutorator de aproape: pisatul si cacatul put destul de tare, mai ales cand toti fac pe jos, cancerul neingrijit e mai rau la vedere decat la o persoana ascunsa sub cearsafuri albe imaculate, sa mori de foame si sete e groaznic, sa te multumesti cu gandul ca nu poti face nimic, in afara de a le arata celorlalti ca sunt mai putin singuri, nu cred ca ceva vine de la sine.

Si ma intreb in concluzie daca mai crede cineva ca poate salva lumea pe cont propriu.