Trenul galben fara cai

Sau ma rog, alb cu verde, dupa cutumele locale, ca nu mai am autobuze care se opresc aiurea-n traseu, cum cer transportatii.

Zice consortul ca statia de tramvai unde ma dau jos de obicei nu-i cea mai aproape de tinta, si ca mai este una, in partea aialalta, si ceva despre cum tre’ s-o iau la stanga sau la dreapta pe langa Sena si dupa aia la stanga sau la dreapta ca sa ajung pe noua noastra strada. Ma fac ca am priceput ca de fiecare data cand dau de informatii din astea orientatologice si purced la testarea ipotezei.

Ma intorceam de unde am lasat o parte din bugetul rochie de nunta, recte orelist, cu tanarul doi in esarfa, pe o caldura calda si transpirata de greutatea continutului esarfei. Desi m-am chinuit sa uit ca mi-a zis anjenioru’ ceva de niste scari la statia de tramvai nu am putut trece cu vederea asa de usor si mi-am zis ca tine loc de exercitiu aerobic. Clar nu mi-am adus aminte sa fi zis ceva de osutacinjsiceva de ele, toate in sus. Urc asadar sprintara si din ce in ce mai transpirata scarile, plus in viteza ca era ora de biberon si dau sa fac stanga. Sau dreapta. Sau un compromis: tot inainte, in sus, ca parca strada noastra era in sus pe undeva. Urc din ce in ce mai vioaie dealul ala cand imi dau seama cu de la sine putere ca nu-i treaba oabla (era in panta) si fac stanga sau dreapta-mprejur si ma scobor la vale.

O iau la dreapta din nou ca doar parca intr-acolo trebuia sa ma dirijez si dintr-o data, impas: pot sa o iau sau la stanga sau la dreapta sau tot inainte. O iau la stanga, sa nu fie monotona treaba. Ma fac ca nu vad / aud aprecierile zgomotoase ale echipei care scobea drumul la adresa a nush ce din fizicul meu (a, aveam sandalele cu toc de cel putin zece). Mai fac doi pasi si gata drumul. Creca echipa aia nonvorbitoare de limbi internationala incerca sa imi zica ‘smoala la orizont vezi ca ti se infunda tocurile’. Ma redirijez catre o zona propice sandalelor si numa ce ma gandesc ca unde mama naibii ma gasesc. Creca ma intorc inapoi pana nu uit pe unde am venit, cobor cele doosutecinjpatru de scari si iau tramvaiul in directia opusa ca sa ma recobor la statia unde stiam eu ca merg inainte si ajung acasa. Dar nu, nu pot sa ma dau batuta asa de usor, a renunta nu se gaseste in dictionarul de-l consult eu in impasuri lingvistice (nu orientatologice). Cand colo, ce sa vezi, eram chiar pe strada mea, in capatul alalant doar. Mai fac doi pasi, ma autofelicit si dau sa intru in imobil cand organ genital masculin plus feminin, nu mere codul electronic nici cheia in broasca mecanica.

Suspens suspens… pana la urma am patruns in casa proprie, nu zic cum sa nu stric efectul intrarii, cu o intarzaiere de o juma de ora datorata exclusiv ameliorarii timpului transport in comun plus traseu per pedes iotioticum pan' acasa.