In caz de noua pandemie

In sfarsit

s-a terminat si cucupa asta, hai sa ne culcam zice consortul.

Am urmarit cu interes cam o juma de ora de meciuri si am concluzionat ca nu o meritat, mai ales ca Germania nu a castigat, si chiar daca castiga nu mi-as fi marit timpul de vizionare, caci nema Ballack.

Noa, sa vedem in ritm de ce vuvuzele locale mai beu io bere seara daca nu mai i cine sa fuga dupa o minge pe ecranu' plat. A, este turul Frantei, ii ca si cum te-ai uita la cum creste iarba, la fel de palpitant si de plin de neprevazut. Merge creca cu berea.

Micile placeri ale zilei de azi

Trezirea la opt juma', din cauza rebeliunii de somn a piticului pe ziua de ieri (+ culcat la sapte juma' ieri seara din aceeasi cauza ca sa putem si noi ca omenii bea o bere la meci, dar daca o sa fie Germania-Olanda in finala nu garantez ca ma uit intens, ca nu este Ballack - prea-s triste meciurile fara el).

Soare mult, caldura, liniste din cauza de vacanta scolara, nix urlete de plecat/intors la/de la scoli prin fata blocului.

Una bucata mierla pierduta in pinul din fata balconului executa niste arii fantasticminunate (sper ca ia totusi o pauza azi, ca am o induranta destul de scazuta pentru fantasticminunatul in doze XXXL).

Am zis de liniste? Mda, dar nu conteaza, e buna, deci merita mentionata de cel putin doua ori.

A, sa nu uit, o inghetata Magnum de menta, fain invelita intr-un strat de ciocolata cu lapte nici prea gros, nici prea subtire, pe subt care s-a strecurat ca din intamplare un piiiiiiicut mic mic mic de caramel crocant, si o urma de alune, dar numai atat cat sa se imbine placut inainte de a se invalmasi toate si de a-mi provoca dorinta sa se termine inceeeet, incet. Raman de pe urma ei cu un gust proaspat de menta, dulce-carameliu, ciocolata se face discreta, ca asa-i politicos.

Pe viitor(ul apropiat al dupa-mesei): plimbare lenesa in parc, tarat sandalele in praf (iar is maturatorii francezi in greva), probabil putina naduseala la orizont, ca se arata cald, si o pauza de la pauza generala, in iarba, pe o patura si cu multe jucarii care, scuturate temeinic, vor deranja putin ratele care se leagana pe iarba si le vor face sa se refugieze plictisite in lac, bobocii mai incet, ca asa le este felul.

Ultima placere, dar nu cea din urma, e noua pozitie a juniorului, care din curiozitate, stim noi de la cine ii vine, si-a zis ca la nivelul solului a vazut tot, ia sa vad eu ce se da mai sus un pic, asa ca il gasesc ca pe un om mare, pe picioarele dansului:

Printre statuturi

Ma tot gandeam zilele astea, pe un fond frecmentuiesc intens, ca ce si cum cu femeia, mama, iubita, gospodina si alte chestii de felul acesta in fata carora in mod normal sinapsele-mi ingheata automat cand bastonasele si carligusele de pe fundul retinei se intalnesc cu ele.

Studiu de caz derivat din propria-mi experienta, un fel de autoanaliza cu ocazia speciala de anul 2010, iulie 07.

Cam dintotdeauna am auzit tot felul, care mai de care mai inteligente si mai rasculate impotriva celor dinainte, carevasazica idei, m-am simtit tot cam dintotdeauna destul de pierduta. Trebuie sa faci asa, daca nu, vezi tu ce se intampla, maritata, cu casa ei, cu servici, salar, pensie, loc de veci in pamant si in ceruri. Independenta, atragatoare, neincrezatoare in barbati (spurcaciunea pamantului), cel putin doi copii la activ, scolita, citita in toate domeniile, practicanta a gatitului, curateniei, mersului la cumparaturi. Catarata pe scara sociala, cu o casa daca nu macar un apartament cu trei camere, in zona buna, linistita, mergatoare la cinema/teatru, degraba convietuitoare cu vecinii si ganditoare independenta. Se continua dupa caz.

Un aspect din astea ma mai deranjeaza: daca toti stiu ce trebuie sa fie unul si altul, eu cum stiu ca eu sunt ce vreau sa fiu eu? Pai nu stiu, normal. Si incep sa cred ca vreau sa am mai-sus mentionatele calitati, ca nu se poate sa nu am un servici bun, sa nu fiu perfecta la serviciul asta bun, sa nu ii urasc pe barbati (aceste adevarate spurcaciuni), sa nu vreau sa imi dau copiii la cresa (ca liberarea femeii asta ne-a adus, sa lucram 50 de ore pe saptamana si sa credem ca de fapt asta vrem), sa imi placa sa gatesc si sa stau cateodata cu curu pe canapea doar fiindca pot si vreau, fara carti care sa stimuleze inteligenta, fara documentare care umfla aichiuul ca drojdia aluatul de pita.

Si ma gandesc asa, cand e soare si 25 de grade maxim la Paris: vai ce pacat de-a dreptul ca am vrut sa stau acasa pana creste piticul, in loc sa ma bucur de cei maxim 4 metri patrati in cei 40 metri patrati, impartiti egal intre cel putin 8 persoane, scaldati ce-i drept din cand in cand intr-un binevoitor aer racoros suflat de aparatele de climatizare. E ingrozitor sa ma plimb pe strazi cand toti sunt la lucru, sa povestesc cu vanzatorii de prin magazine, plini de rabdare si nestresati, cu aia de la aprozarele locale, sa stau pe banca in parc, sau pe iarba, in functie de moftul de moment. E oribil sa vin seara acasa, sa caut o reteta si sa ma dau mare ca fac ceva bun si ca imi face o placere monstru sa vad cum consortului ii gadila papilele. Si dupa aia bem impreuna o bere. Duminica e vin.

Cel mai oribil e ca nu imi dau de fapt seama despre ce tot vor sa zica unii si altii despre femeie si rolul ei, sau rolurile ei, si ma lafai in nestiinta mea asa cum cred eu de cuviinta, si fara absolut nici o teama si nici o prejudecata. Nu mi-e teama nici macar sa ies seara (nu destul de des pentru gustul meu) si sa las minunea consortului, care il spala, impijamaleaza, biberoneaza si culca. Nu mi-e teama sa ii dau aceleiasi minuni sa manance din borcane de la supermarket, si nici macar nu mi-e teama sa zic ca nu mi-a placut sa il alaptez. Nu mi-e teama sa nu fiu la curent cu ultimele din moda/viata mondena si restul. Nici ca mi se face un singur por ca de gaina cand ma gandesc ca am o singura viata si fac ce vreau cu ea, ca prea am facut ce am crezut ca vor altii pana la un moment destul de tarziu.

Ma mai gandesc ca abia astept sa se puna la punct reproducerea asexuata si uterele tip borcan, ca sa pot profita de rolul placut al aparatului pe nedrept denumit in exclusivitate "reproducator", sa pot avea cati copii vreau si sa ma mai si recunosc dupa aia, fizic.

Nici macar nu sunt suparata pe cei care dau cu generozitate sfaturi in dreapta si stanga, care cred ca eliberarea femeii inseamna sa faca ce face un barbat si poate mai mult si nu ce i-ar place cu adevarat sa faca. Mi-s indiferenti, dar cum ziceam mai sus, nu imi las neuronii sa se oboseasca prea mult cu digerearea unor astfel de idei. Ca s-a trezit juniorul si vrea la parc, si deocamdata eu vreau ce vrea el. Sau viceversa. Si imi place.

Adaptare, vreau mai multa adaptare

Imi spuneam asta zilele trecute, cand m-am trezit iar vorbind cam voluminos cu mizantroapa de mine, ca eram singura, evident. In gand asta, ca daca nu, dadeam semne de monologhie si e grav.


La concluzia asta am ajuns cand dupa exercitii intense de framantat materia cenusie am acceptat nu foarte senina faptul ca francezii sunt cei mai perfecti si ca ei nu e nimeni. Cum vine treaba asta, e usor, explic acum. Stim cu totii, mai putin eu pana acu' ceva timp, ca natia asta e cea mai maiastra, e dovedit stiintific. Si deducem ca vorbim in spirit si in trup. Mai ales in trup, caci spiritul lor e ocupat cu lucruri care depasesc cam cu o lungime de cal preocuparile omului din rasa homo communus. Cum ar veni de exemplu urmatorul exemplu: cand zic unui francez indiferent de sex ca ne intalnim la ora cutare, el trece imediat dupa cuvantul "randevu" in sferele preainalte ale gandirii de le mentionai mai-nainte. Retine ziua totusi si aproximativ pozitia soareului. Acum spiritul facand ce face el de obicei, ramane trupul gaj al contractului verbal.

Si cum tot stiintific vorbind nici un exemplar preumblacios prin hexagonul usor concav din coltul stanga al Europei NU a inghitit vreodata o pendula/ceas/telefon cu ceas/eefon cu ceas, cum sa stie el in totalitate pe unde anume in cadran sa situeze pozitia soareului care ii incalzeste placut madularele, mai ales in cazul nefericit in care ploua sa zicem?

Cum pe spirit nu putem conta asadar, sistemul digestiv nu a imprastiat in sange minutare, secundare, sonerii, francezul este carevasazica perfect. Si stau si admir perfectiunea asta si ma imbib de ea, cand astept individul/individa cel putin o juma de ora sa ajunga spiritual si trupeste la randevu. Ca pentru mine, facuta mai putin maiastru din altceva decat material de francez, cand zic ora X, e ca sa stiu ca nu e X+20'/30'/40'. Insa cum ziceam, nu se compara. Intr-atat nu se compara, incat am inceput sa fac si eu ca ei, am inceput lejer cu 10 minute peste ora X. Si ce sa vezi? Francezul are totusi un ceas pe undeva, si chiar posibilitatea de a comunica pe tema timpului. Ma semesuieste politicos ca a ajuns cu chiar 5 minute mai repede. Relativitatea si subiectivitatea sistemului ma depasesc complet. Eu chiar credeam sincer ca ma adaptasem.

Mai o tentativa de talmacire totusi in peseu si ma duc: poate francezului ii este rusine sa recunoasca faptul ca stie la ce ora vrea sa aiba randevuul, ca sa nu creada cineva ca a chiar inghitit unealta de masura al timpului. Probabil ca daca zice ora 9 pentru ca atunci poate, e nespiritual si complet aiurea. Atunci zice ora 8 si te lasa sa deduci singur in urma procesului de adaptare ca de fapt se gandea la ora 9, hai chiar 10. Asa o fi.

Unii zic, altii zic - aniversar

Cum azi se anuleaza durata de viata intrauterina a juniorului cu cea de dupa (9 luni in cap la 16h35), m-am gandit sa imortalizez momentul cu cateva idei despre ce si cum, cand si unde.

Prima data am devenit mama in capul meu, si in 9 luni de zile am avut ocazia sa ma autodefinesc conform celor auzite in fel si chip. Dupa 9 luni, am trecut la faza practica, fara nici o legatura evident, cu ce se intampla teoretic in capul meu. Cateodata a fost mai bine, cateodata mai rau, de cele mai multe ori insa surprinzator (pozitiv sau negativ), toate astea fiindca niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu aia din targ, oricat de binevoitori ar fi cei care te ajuta la socotit acasa/primprejur.

Fiindca acum piticul executa somn in felul urmator -

pot sa scriu linistita, asa ca aveti grija, risca sa fie lung. A, ca sa nu uit, asta e jucaria de cinj de euro, cu care a inceput sa se joace, ca ambalajul il cam pliciseste, deci pot sa zic ca e ca noua:

Fac treaba in doua culori: una pentru ce am auzit, alta pentru ce am aflat pe pielea mea. Nu mai spun ca aventurile mele sunt ale mele exclusiv si ca le enumar de dragul diversitatii in domeniu, nu ca posibile "amenintari".

1. Sarcina se insoteste de pozitia "cap in buda" + trairile specifice, in fiecare dimineata timp de trei luni
Noroc ca nu, de aia nici nu am aflat ca sunt insarcinata decat prin saptamana a sasea sau a saptea. Nici o greata, nici o varsatura, chiar ma indoiam temeinic ca este bebe. Nimic spectaculos.

2. Iti vine sa mananci orice, ai pofte ciudate, niciodata o inghetata cu glazura de gogosari murati nu ti-a picat asa de bine, mai ales 2 kile/litri dimineata, 2 la pranz.
Nooooroooooooooooooooc ca nu, am inceput sa manc mai temeinic ca sa vaz si eu o urma de burta, ca aveam 3 luni si nici o bolfa la orizont. Banal.

3. Te ingrasi cel putin 10/15/20 chiar 24 de kile pana la sfarsit, si fooooooooarte greu le dai jos.
Idem 1+2, s-o lipit de mine cate un kil pe luna, 11 in total ca sa fiu sincera, ca pe la sfarsit se umple mai repede si mai cu spor. De prin luna a sasea locatarul ocupa destul de mult loc, si cam strange stomacul, nici macar foame nu imi era. Ma intreb cat de adevarata e zicala asta pentru altele care reusesc intr-adevar sa adune 24 de kile (stiu eu personal o mamica).
Cand piticul a pus piciorul in lume s-au dus 7 kile, au mai ramas 4 care au plecat definitiv intr-o luna, fara eforturi speciale/inghetata/ciocolata in exces.

4. Faci vergeturi/iti sangereaza gingiile sau curge sange din nas, dupa caz/se umfla picioarele sau nush ce altceva
Nu/o tzar/deloc

5. Parul se face mai des/stralucitor, unghiile mai tari, iradiezi de fericire ca un bec cu consum redus de energie
La nivel par/unghii nu am constatat nici o schimbare, luminescenta e subiectiva cred, ca nu am auzit pe nimeni sa ma compare cu becuri/lanterne/lumanari.

6. Nimeni nu mi-a zis de haine pentru burtoase
Am cautat prin raioanele respective in magazine: naaaaaaaaspaaaaaaaaa, toate un fel de XXXXL cu desene ozenistice, de parca daca esti gravida ti se scurtcircuiteaza ceva la extremitatea superioara si vrei neaparat bluze cu declaratii/intrebari "dragute" (Boy or Girl?/It's a boy!!), tricouri cu "Hello Kitty/varianta masculina", pantaloni pe care ii tragi pana sub sani, salopete de santier de constructii. M-am mutat la sectiunea pentru femei cu mintea intreaga, si am luat tricouri mai largi, pantaloni care se indoiau sub burta si rochii normale cu elastic peste burta. Buget + efort minim. Finish.

7. Ca sa grabesti ora X, apuca-te de treaba prin casa
Mda, nu sunt eu fan in general de activitati sportive casnice, dar odata cu intrarea in saptamana 40, am inceput sa dau cu aspiratorul in fiecare zi, sa nu zic ca nu. Am ajuns la 40+2 zile si nimic, ba din contra, piticul nu mai misca asa de mult, poate ca se mira de cata agitatie e in jurul lui. Rezultat vizibil si previzibil pe cele treij si ceva de grade din Paris: mare transpiratie, tremuraturi si stelute multe in fata ochilor. Rezon pentru care am taiat-o la urgente. Deci da.

8. Cand chiar vine ora X, o sa ai contractii, la 5 minute, si atunci te duci la spital/ti se rupe apa (ca in fileme americane) si atunic te duci la spital
Odata ajunsi la urgente, trecuti prin shpe moase, sub-moase, ginecologi, obstetricieni si altii, au ajuns la concluzia ca totul e in regula. La cat au fost de draguti, am indraznit si eu, la inceput mai timid "vai, dar nu se poate sa nasc mai repede, ca nu mai pot de cald/plictiseala", consortul o privea convingator si el, si sub greutatea argumentelor ma cheama a doua zi la 9, la nascut.

10. Contractii/travaliu: incepe usor si se termina apocaliptic, cu dureri mari din ce in ce mai dese, si momente de calm intre contractii.
La 8 jumate marti parca, am fost in masina, la 9 la receptia spitalului "stiti, am venit sa nasc", "luati loc in sala de asteptare sa va fac actele". Contractii ioc. Imi pune un gel ca sa grabeasca astea din urma, si sunt la randevu. Mai mult o durere continua intrerupta de momente de durere si mai mare, care se lungeau si se intensificau. Un fel de senzatie ca iti scoate cineva rinichii cu ace de crosetat prin fiecare por al pielii, si fiindca nu iasa asa de usor, din cand in cand cheama ajutoare sa traga mai tare de ei. Culmea faptului a fost ca imi trece ca prin minune si foarte foarte repede si constipatia de o aveam de fo 2 zile (nu am avut niciodata problema asta inainte), noroc ca ma transporta consortul pe semi-sus catre locul specific. Asta ca fapt divers.

Durerile continua, eu incep sa rag, consortul face sudoku langa pat, nimeni nu ma baga in seama. Intensific urletele, pe la 1 vine moasa si ma sfatuieste sa nu mai urlu. Ii zic in romaneste jumatatii semnificative unde sa se duca moasa respectiva daca nu termina cu sfaturile, si sa imi dea ceva ca mor. Imi da morfina. Cool. Ma regasesc intr-o padure cu arbori inalti, intr-un luminis linistit, unde ma deranjeaza din cand in cand trupa de imi scoate rinichii cu crosetele. Cu mai putina indarjire decat inainte de morfina. Cam 9/10 in comparatie cu 10/10 pe o scara oarecare a durerii.

11. Momentul apoteotic, iesirea, trebuie sa impingi, sa respiri nush cum si asa mai departe, ca astea nu le-am prea inregistrat bine, de teama, evident.
Cand i-am zis moasei cu morfina ca sor-mea o nascut fara peridurala ca s-o dilatat prea repede ca nu s-au uitat moasele londoneze la ea cum trebe, a venit sa ma caute in fiecare ora. Pe la 3 constata ca e bine, si vine sa imi puna anestezia. Iuuuuuuuuuui, perfect, daca nu tin cont ca atunci am pierdut si apa, naspa senzatie, in cur pe pat. Pot culmea sa manipulez eu cand vreau cantitatea de anestezie, intr-o juma de ora cu ajutorul desteptului de injiner de consort o termin.

Vin iar in jurul meu moasele, ma instaleaza cu cracii in aer (eu nu mai simteam nimic) si imi zic sa imping. Ma fac ca imping. Nimic. Si tot asa. Ma intreaba daca simt ceva; de rusine zic ca da, da nu. Pana la urma vine sa il scoata mecanic, ca era lenes la iesit, de, baiat. Face si o epiziotomie in 2 locuri. La 16h35 pun omuletul pe mine, eu inca morfinata "iui, ce drag..vai, da' parul asta de pe el se duce nu? Iui, ce mult are, si pe urechi...pe umeri, pe spate...vai ce violet e, e normal?", totul era bine, parul s-a dus, culoarea a devenit normala, toti m-au parasit sa il pregateasca pe pitic, consortul facea poze. De la sor-mea citire: nascutul fara peridurala ii ca si cand te caci un bolovan. N-am vrut sa incerc pe pielea mea.

12. Alaptatul: o placere, mai ales noaptea, il iei langa tine, si gata, e simplu, ai mereu hrana cu tine, nici o problema.
Noroc ca m-au ajutat sa il pun la san, ca numai simplu si natural nu mi s-a parut procesul. Plus durere, sangerari, parca era carne vie. Dupa vreo doua zile vine si laptele adevarat. Si asta iesita din comun: sanii mi au trecut de la un amarat de 75B la 80D, si inca dadeau pe dinafara, erau ca betonul, am fost spitalizata la domiciliu, ca cica asa ceva bolovani mai rar vazusera moasele. In continuare tot anormal mi se parea, ca sugea de cate 10 ori cel putin ziua, sanii la fel de mari/durerosi, nu puteam dormi de durere nici purta haine normale, ca iesea laptele cand voia el nu eu. Oribil. Trecut la sfantul biberon dupa vreo 6 saptamani, inclusiv de plictiseala ca numai eu ii dadeam de mancare, consortul isi vedea de somn. Nici o placere/simplitate/usurare cu alaptatul.

13. Copilul o sa iti schimbe viata
Da, sunt de acord, dar nu mi-am putut imagina vreodata cat de tare, si nu cred ca cineva poate sa isi dea seama de asta pana nu isi face unul. Dus la 2 zile, ca se trezea cum ieseam din camera, somn cate o ora pe ici pe colo, ca dansul dormea numai in brate, plansete cat incape toata ziua, noaptea cateodata o singura trezire, super. Am mai zis ca plangea tot timpul? Da, asta facea, si statea la san, si plangea, si dormea, eu imi faceam veacul pe canapea, in ritmul lui.

De atunci e mai bine, doarme noaptea, nu mai plange atat, dar 3 luni cand esti in mijlocul evenimentelor e egal cu 3 infinituri. E un dulcic acu, n-am ce zice, o meritat clar efortul. Aviz amatorilor. Sar cu sfaturi la cerere.

Recorduri

1. Din seria M-am dat jos din autobuz, si acum?

Cu emotie ma autofelicit pentru stabilirea acestui absolut record, caci am trecut la nivelul superior: 2 autobuze dus, 2 intors (ultimul record era numai cu unul).

Conditii de desfasurare: excursie la ambasada, impusa de consort, sa il facem pe pitic cetatean roman, c-asa-i "bine si frumos". Drum lung, care cerea datul jos din un autobuz si luatul unui al doilea, in conditii vitrege si extreme, caci piciorul meu nu a mai calcat prin zona, decat pe subt pamant, in metrou (ala nu-i calcat, mai mult survolat, asa ca inaspreste exponential conditiile). Vineri dimineata, pe la 9, cu trej si ceva de grade afara, uitat biberon de apa acasa, ca si sursa diversiunii juniorului (2-3 girafe). Inca nu m-am apucat sa invat cum se citeste/interpreteaza o harta. Am consultat totusi internetul sa vad unde trebuie sa schimb autobuzele, insa ca sa nu lungesc povestea seara ca incepea filmul, m-am prefacut ca inteleg unde e statia, si m-am instalat comod cu punga de pufarini in brate (din aia de Feleacul, super buni si crocanti, numai 390 de calorii la suta de grame).

Desfasurare:
Primul autobuz = OK, al doilea nu l-am gasit, m-am panicat usor si am purces cu viteza in directia opusa, fo doua statii. Imi zice o tanti sa caut pe harta statia mea, parcurg cu gingasie (si cu degetul) harta, dar cum nu stiam unde sunt, ii zambesc, o mai gadil un pic conspirativ, si sun la consort, care ma ia cu 'nu ti-am zis ca e in stanga', 'da, dar eu, stii, aaa...'. Fac stanga sau dreapta-mprejur, si ajung in statie, iau autobuzul, ajung la ambasada. Inchis vinerea. Pe site-ul lor nu zicea nimic, ca l-am consultat si pe ala, si chiar cu un pic mai mult interes decat amplasarea statiilor de autobuz.

Juniorul incepe concertul de dimineata, repede repede in statia de autobuz, si minune, cand m-am urcat in el am STIUT ca o sa stabilesc recordul: afisajul electronic nu mergea si nu era nici o harta cu statiile inauntru. Ma las la mana instinctului si ma ocup cum pot de sursa urletelor, privita cu mila si iritare politicoasa de cele 5 pensionare din jurul meu. Cum era de asteptat, trec 3 statii pana sa imi dau seama ca trebuie sa cobor, cobor, fac iar stanga sau dreapta imprejur si o iau pe jos pana unde credeam ca e statia lu' busul al doilea, stiu si eu, fo 20 de minute asa, las ca-i bine la digestie, piticul doarme.

Recordul in sine: 2 ore jumate pentru un drum care cu metroul ar fi fost de 40' max + complet si total dejaba.

2. Din seria Romani contra romani: cine-i cel mai tare?

Si pentru asta ma autofelicit cu emotie, desi a fost stabilit in grup cumva, dar am fost parte importanta, asa ca il citez ca cum ar fi al meu:

Conditii de desfasurare: gardenparty la ambasada Romaniei (ma intreb daca as fi stabilit asemenea recorduri in cazul in care ambasada nu ar fi fost implicata...), sponsorizat de printre altii Ursus. Ni s-a zis ca o sa fie mancare, beutura si un concert. Noi i-am crezut, si consortul nu si-a luat cina, ca de', era nerabdator sa bage un mic si o bere. Nici io/si io. Ajungem, nu suntem pe lista "vai, dar ati primit confirmare, n'est ce-pas?", "da, chiar doua...", "mais...ben, je ne comprends pas, nu sunteti pe lista medicilor, nu? Nu, lasati ca va trec numele asa de mana...voilà, le stylo ca sa semnati, merci" (n-am inteles de ce ma ametea in franco-romana, sau poate accentul meu pariziano-ardelenesc o indus-o in eroare, ma rog...). Deja ne simteam un fel de paria ai ambasadei, alta conditie propice stabilirii recordului. Ultim detaliu: inainte de a pune piciorul in minunata gradina, am luat cate o bere de la intrare, da' mica.

Desfasurare: dupa ce s-a terminat berea aia mica si am vazut ca nu sunt mici, numai niste carnati inecat in uleiul propriu, ne-am zis "hm" si ne-am apropiat de scena, ca zicea unu' bine. Asta era pe la opt si ceva, foamea tot crestea, carnatii erau roz si scurgand ulei, pita buna, da' sandwich cu pita si mustar nu era ideal, mai bine pita goala (pardon ca am uitat sa recuperez bucata pusa spre pastrare in poseta Corinei, chiar i-am simtit lipsa in drum spre casa).

Era sa uit partea importanta: berea mica se termina mult mai repede decat aia mare de exemplu, si cautam alta: ioc "il n'y a plus de bière/nu mai avem bere", la nici doua ceasuri de la incepere, si care eveniment mai dura pana la 12 pare-se. DAR, noi ca niste romani descurcareti am vazut ceva interesant si ne-am prins iute: erau alti romani care aveau beri nedesfacute, asa ca de unde vine? De dupa brad, evident. Cum care brad? Ala din spatele scenei, mare de trei metri (bradul, ca scena era mai scunda). Dupa trei sinapse nereusite si cativa neuroni civili victime colaterale, nu ne mai gandim ca de ce "serveste" berea dupa brad, si mergem sa luam cata incape. Multa. Ca nu servea nimeni, era in stare naturala, in iarba, profita de mimetismul verde pe verde, credea ca romanii nu o vad sau ceva.

Voilà recordul asadar: sa nu se puna romanii cu romanii, ca e lupta crancena si rezultatul e clar.