Mind the gap si alealalte

Am trecut pe subt canal, cat mai putem in doi, si ce sa vezi, am ajuns de partea aialalta. In tren ii ca in avion, cu genunchii la gura cu exceptia lu' data asta cand aveam si burta tot pe acolo da' nush de ce urmarile pozitiei le sufeream in spate, atat cat sa mi se uste gura si aproape sa mi se ude ochii de durere, pe bune.

Drumu-i scurt, cand ma gandesc ca ii jumate dintr-un Alba-Timisoara din vremea studentiei ma si vad usor pe el destul de des, asa ca nici nu am avut timp sa aplic senzatia de "iui am plecat de acasa". Ne-au oferit carduri de transport in tren, le-am luat ca sa nu ma mai hiperventilez ca data trecuta cand am aflat ca un bilet simplu ii 4 lire (asta pe cand o lira era un euro jumate si in Franta 10 bilete erau 11 euro). Am ajuns si metrou si la capatul lui si in gara chiar le-am dat dreptate cu mind the gap-ul ala, daca peronul ii in curba ii mai mult o prapastie pana la tren decat un gap.

Numa' poloneza si romana bazaiau pe la urechi. Am ajuns in cartierele din est, la sor-mea unde am auzit si mai multa poloneza si romana, ascultatul de accent suav englezesc l-am taiat de pe lista de chestii de facut. Casele-s un fel de senile cu 2 etaje si toate la fel cat ii strada de lunga, de working class heroes de prin filme, cu tot cu europubele in fata, nu prea romantic peisajul dupa gusturile mele. Am smotocit nepotul, povestit cu gazda plus comandat indian seara, care era mult mai indian decat pe aici, numa' ca mult mai ieftin. De data asta am avut paracetamol cu mine pe care l-am luat in speranta ca o sa mi se indrepte salele, dar am sperat degeaba.

A doua zi mi-am implinit visul, cumparatul de papuci exact de care voiam eu, si astia mult mai ieftini decat in Franta, revelatie pentru care ii sunt profund recunoscatoare priceputei de D.C. - multamiri. Aceleiasi D.C. ii sunt recunoscatoare ca m-a facut sa imi depasesc limitele revelandu-mi ca de la ea o sa plec singura cu autobuzul si dupa aia cu trenul pana unde aveam randevu. Mi-am sters discret transpiratiile reci la aflarea vestii (eu, singura, in autobuz, sa ma dau jos la o statie anume si sa caut un tren pana la alta statie si acolo sa imi gasesc consortul... daca ultimul facea asa in Franta i-o puneam pe lista de trebi de neiertat de-a lungul convietuirii noastre) si acum imi spun linistita ca apocalipsa poa' sa vie oricand, io-s gata pentru orice.

Gata si sa accept faptul ca in februarie, la 11°C ce-i drept, unele creaturi de acelasi sex cu mine pot sa umble in picioarele goale si in sandale + fuste de 10 centimetri fiecare, si ca toaletatul pentru iesitul in oras seamana izbitor de mult cu ala pentru mersul la nunta (mostenitorului tronului). Accept si rochiile fara spate, pe aceeasi vreme. Chiar si in metrou. Ni' nu ma mai cutremur cand imi dau seama ca fapturile alea erau de fapt imbracate in chiloti plus un petic de ceva in jurul lor. Accept orice.

Chiar si 7 lire amarate si juma pentru un "all you can eat" chinezesc, cand de partea astalanta a canalului atata costa un/o "entrée" - nici o problema dom'ne, is calita, numai atata poti?!

A venit si momentul parasirii taramului unde lucrurile is ieftine, ajunsul acasa la tanarul respectiv caruia ii iese o masea - am avut dreptate sa ne relaxam 3 zile ca sa putem infrunta aceasta cruda etapa in dezvoltarea lui armonioasa. Dar am papuci si experienta in transportul in comun din Londra, ura.