"The nurture assumption implies that children are born with empty brains which their parents are responsible for filling up. Obviously children do learn things from their parents. But they do not learn only from their parents". Asta ar fi fraza care ma da gata de fiecare data cand citesc cartea lu' tanti aia tare destepata pe numele ei Judith Rich Harris, The Nurture Assumption.
Zice ea, pe scurtut, ca sa nu stric placerea celor care vor sa o descopere singuri, ca progeniturile sunt ceea ce fac parintii din ele cand sunt cu parintii, in rest progeniturile astea sunt ceea ce face grupul in care se invart din ele plus influenta genelor, deci a parintilor dar nu asa cum o intelege toata lumea, ca "asa cum ii cresti, asa ii ai", ci mai degraba "asa cum ii socializezi, asa ii ai". Pe si mai scurt, grupul in care odraslele pretioase se invart conteaza clar mai mult "in the long run" decat ce fac parintii din ei acasa. Ca ce se face din ei acasa, acasa ramane, in afara de cazul in care dobandesc trasaturile parintilor prin gene. Nu parintii "fac" un timid sau un rautacios, ci genele lor.
Si uite si de ce influenta parintilor nu conteaza asa de mult, sau de ce e in interesul copilului sa nu se lase influentat de ei:
1. O predispozitie catre a se multumi cu ce invata de la parinti i-ar impiedica sa fie la curent cu inovatiile folositoare introduse de alti membri ai comunitatii
2. Copii diferiti de parinti. Clonele nu sunt folositoare, de aia exista reproducerea sexuata. Asta creste gradul de supravietuire in noi conditii de viata.
3. Copiii nu pot conta pe a avea parinti. In societatile tribale, sansele copilului scad daca isi pierde parintii, dar nu sunt egale cu zero. Daca un copil ar avea nevoie de parinti sa invete ce trebuie sa invete, cazul in care i-ar pierde pe amandoi ar insemna condamnarea lui la moarte.
4. Interese competitive ale parintilor si copiilor: ce e mai bine pentru parinti nu e neaparat mai bine pentru copii. Un mesio biologist evolutionist pe numele lui Robert Trivers zice (in traducerea mea aproximativa inainte de biberonul de la 10 si mult speratul somn pana la 6, desi de fo 2 luni e pana pe la 4 am) "cea mai buna politica a progeniturii e sa isi urmeze propriile interese incarcand in acelasi timp sa ramana in relatii satisfacatoare cu parintii lui".
Voilà de ce atunci cand se vad mame cu tzanci care urla, martorii scenelor ar putea incerca sa nu dea vina pe mame, ci pe genele lor, sau sa nu dea vina pe nimeni si sa fie mai intelegatori - io nu am vazut in viata mea o mama fericita ca pruncul isi antreneaza plamanii in public sau ca sterge praful pe jos cu tricoul care inca sta pe el.
Ce am auzit adesea e, si faptul asta imi intareste convingerea exprimata de madam asta cu cartea, e ca tanarul e complet diferit la scoala sau gradinita fata de cel care e in jurul casei. Pai de aia, ca acasa e unul cu parintii lui, si cu confratii dansului e altul, contextul o cere. Care copil nu poate generaliza/realiza un transfer de cunostinte ci doar decontextualiza / recontextualiza - e in interesul lui sa creada ca o noua situatie e diferita de alta cunoscuta si chiar foarte asemanatoare, ca asa isi creste sansele de supravietuire. Si zice si de experimente cu bibili de cateva luni care se hoalba cu mirare la o jucarie cu cai albastri care face muzica, chiar daca au vazut una cu cai roz inainte si au dat cu piciorul in ea sa faca muzica: albastrul nu e roz, deci nu stiu ce sa faca in situatia noua cu jucaria de culoare diferita.
Si zic asta si cu un of personal, ca de, dupa 2 ceasuri de plimbat cu caruciorul (nu puteam sa il lasam pe picioarele proprii ca ar fi luat de 5 ori mai mult timp) tanarul 1 s-o apucat sa urle in autobuz si dupa nici o statie am auzit pe unul si altul pufaind de nemultumire. Da, ma, parintii au uneori nevoie sa isi poarte copii in carucior, chiar daca astora din urma nu le prea place, ca sa faca diverse utile si de folos casei. Si da, copii se obosesc si se plictisesc si atunci urla. Si da, si pe parintii ii enerveaza si aproape ii fac sa plange. Si, nu, nu l-am incurajat niciodata sa urle, deci nu e vina mea. Ce as vrea sa vad o data pe cineva venind si zicand in loc de pufaturi si hmhm-ituri si sprancene ridicate in semn de "vai draga cum iti cresti copiii", zicand asadar "inteleg ca nu e usor, pot sa fac ceva sa va ajut?".
Acu, ca dovezile evolutioniste despre rolul parintilor sunt acolo, in cartea lui madam, sa se lasa bietele mame in pace, macar putin.
Inscription à :
Publier les commentaires (Atom)
Cât câcat de timp liber fara retele sociale
Mi-am dat seama, nu cu uimire maxima, ci asa, moderata, ca nu am nevoie de facebook ca sa imi incep ziua, sa ma cac, sa imi pierd timpul in...
6 commentaires:
A mea n-a facut d-alea cu tavalit pe jos in magazine, fiindca atunci cand a incercat, i-am spus foarte calma ca daca ma face de ras in magazin, ii spun mosului (Craciun) ce face, si n-o sa mai primeasca cadouri. Asa ca si-a tinut gura si a renuntat si la tavalit :))
Asta "mare" al meu inca nu pricepe d-astea, nu are nici 2 ani dar manifesta un adevarat potential de tavalire. Az' de exemplu o urlat (in cur, e adevarat) cam dooj de minute ca nu a vrut sa ii pun papuci ca sa iesim...
Adevaru-i ca ma enerveaza copiii care zbiara si uneori imi zic ca mamele-s de vina, dar sunt mamele care nici nu se uita la copil, ele isi vad de butonat telefonul sau vorbit la telefon... si pe alea le-a da cu capul de ceva, pentru ca nu se intereseaza ce face copilul. Sunt constienta de faptul ca uneori copiii zbiara si nu ai ce le face, dar atunci cand zbiara timp de un sfert de ora si iti da peste mana cand vrei sa il mangai, apoi cu regretele de rigoare, dar merita pocnit. Sunt impotriva violentei, de-aia sper sa reusesc sa imi cresc copiii fara asa ceva, dar la unele familii y'a un truc qui déconne.
Pe mine ma enerveaza Bruno Bettleheim, din grupul celor "mama e de vina" si l-as bate si p-asta.. de parca nu e de ajuns ca o femeie poarta 9 luni ceva ce ii apasa pe vezica, ii da dureri de spate, ca sa nu mai vorbim de nastere, tre' sa vina un nene sa o arate cu deshtiu pe femeia in cauza, ca ea e de vina daca copilul e autist. In unele cazuri e adevarat (studii facute pe gemeni, mama vorbea frumos cu unul, cu modulatiile vocii necesare, iar cu celalalt avea o voce monotona; celalalt a devenit/era autist) dar nu trebuie sa acuzi toate mamele pentru asta!
Deci da, sa mai fie lasati si parintii in pace, dar numai unii, pentru ca dupa 6 ore de stat intr-o scoala primara, ultimul lucru pe care il vrei, e sa auzi un copil zbierand pentru ca nu ii place bagheta aia magica si o vrea pe alta, care e de fapt acasa (exemplu real).
Pai cum sa iti zic ca nu ai dreptate, daca ai:) Sunt si cazuri extreme, normal, unde un mic indemn la calm din partea mamei nu strica; eu vorbeam de cazuri ca al meu cand pur si simplu nu ai ce sa-i faci ca urla de plictiseala, si nici vorbitul, nici lasatul sa mearga pe jos in autobuz, nici luatul in brate nu fac nimic.
Sincer nu cred ca 'devii' autist ci esti, numai ca nu se vede poate de la inceput. Poate ca mama respectiva nu vorbeste 'normal' cu al doilea copil pentru ca nici el nu raspunde cum ar trebui, uitandu-se la tine, zambind, alea alea. E cu doua sensuri comunicarea asta, nu numai de la mama la copil ci si invers. Daca tanarul nu da semne ca il intereseaza 'povestile' mamei, nici ea nu o sa mai interactioneze cu el in acelasi fel dupa un timp.
Nush cine-i Bruno asta, dar dupa ce teorii ii pui in carca, nu cred ca ar trebui sa ii citesc opera, oder? :)
Mie nu mi-o placut de nenea, desi am citit doar cateva capitole de la dansul. imi venea sa ii dau in cap, ca mamele-s de vina si d-astea. Bleah. O sa mai citesc inca o data, poate m-am inselat in privinta dansului.. dar ma astept sa ma enervez iar :))
mda, daca nu-s mamele, ii libidoul refulat sau vise nedeslusite, si iaca am rezolvat problema, cu doar cateva sedinte pe canapea si sute de banuti :)
Enregistrer un commentaire