Bine? Rau?

Cand eram fata la mama, strangeam catei, pisici, vrabii, pui de rata, de gaina, in genere cam toate fapturile pe care le gaseam pe strada, si le duceam acasa, ca vai ce faine erau. Buna-mea ma tot certa cand ma vedea cu cate un nou pui de ceva dupa mine, ca "tu sa-i dai de mancare, sa ai grija de el, eu nu o sa fac nimic, las' ca vezi tu". Aveam mare grija de ei o zi doua, dupa aia trecea buna-mea la actiune, ca ma plictiseam sa le dau de mancare, si parca si sa ma joc cu ei, nu faceau mai nimic spectaculos, se invarteau in jurul meu si le era foame mai tot timpul.

Asta pana a aparut India, un pekinez negru cu alb, care stia sa nu se urce in pat pana nu ii ziceam sa o faca, si care ne-a blagoslovit cu pui tot alb cu negru. Am hotarat sa tinem unul din ei, pe Ricki, faptura de 15 centi din poza, minuscula fiica a lui Vasile si a Indiei, normal.

Am avut-o cu noi din 1996, de cand am terminat liceul, eu am stat dupa curu' maica-sii cand o nastea, si eu ii dadeam proaspetei mamici injectii cu calciu, ca avea ceva crize dupa nastere, unde facea spume la gura si tremura toata. Nu mi-a aratat nimeni cum sa ii dau injectii, nu stiu de unde am aflat ca trebuiau facute subcutanat, asa ca o trageam de blana pe unde ar fi trebuit sa fie buca, si bagam acul incetisor, sa nu o doara, si uite asa nu mai facea crize.

Ricki era diferita de toate animelele de pana atunci (India a fugit de acasa, nu am mai gasit-o), a devenit cu timpul un fel de copilut si dupa aia adult pitic, membru al familiei. Manca cu cea mai mare pofta ce ii dadeai, daca venea din gura ta si era pre-mestecat. Din farfuria proprie manca parizer, salam d-ala bun si cam atat. Cand ii puneam paine in blidisel, ridica ochii plictisita, se lingea pe bot, si pleca sa se culce in pat. Ea se urca fara invitatie, adica scancea pana nu aveam altceva de facut decat sa o pun in pat, ca nu putea singura. La fel de plictisita se uita la mine si cand ii puneam lesa sa o scot la plimbare: "mda, lesa...pentru cainii handicapati care nu stiu ce-i aia sa se plimbe", asa ca o luam num-asa si mergea ca o printesa pe langa piciorul meu. Se mai oprea cand venea cate un copil sa puna mana pe ea, latra sictirita, si daca insista mai si clantanea din dinti. Nu parea impresionant gestul de la inaltimea celor 15 centimetri ai ei, dar functiona la copii. Nici de batrani nu-i placea. Nu-i placea cam de nimeni in general, in afara de mama, care nush ce fel de magnet are la caini, pisici si copii, se lipesc de ea imediat.

Si uite asa ne-am ales cu Ricki, de care nu ma plictiseam, nu aveam ce sa ii reprosez ca nu facea lucruri spectaculoase, nici noi nu mai faceam din alea de mult. Sau am mai crescut eu, habar n-am. Am luat-o o data cu mine la Timisoara cand eram studenta, a stat numai sub pat si nu a mancat nimic, a trebuit sa o duc inapoi si sa nu dau examenul de germana optional, ca mi-era frica sa nu moara de foame sau ceva.

Dormea numai pe perna mamei, in capul ei mai precis, mai si latra cand venea cate cineva la noi, dar tot asa sictirita, ca doar noi nu latram niciodata cand veneau musafiri, ea de ce sa o faca? Cand sunam la mama, o intrebam mereu de Ricki, si mereu avea un raport destul de lung sa imi dea. Nu a vrut sa faca pui niciodata, am dus-o la un pekinez maro care facea pipi in baie, pe un covoras pe care era pusa o sticla, ca asa voia el sa faca, cum ii vazuse pe confratii mai mari. Era unu' din ala care sarea tot timpul, hiperactiv, nici nu ma mira ca nu se arata interesata de el, prea se comporta intr-un mod infantil.

Si asa au trecut anii, 15, nu s-a plans de nimic niciodata, imi zicea mama ca nu mai aude, dupa un timp, ca nu mai vede bine, ca are bube pe ea, ca i-au cazut dintii, ca de doua saptamani nu mai mananca nimic, ca face pipi si caca in bucatarie, ca i se impleticesc picioarele cand merge, ca tuseste tot timpul. Cum mama vine la mine din toamna, m-a rugat sa o duc eu sa o eutanasieze, ca nu voia sa moara in lipsa ei si sa o arunce vecinii la gunoi. Am vorbit cu veterinarul, si mi-a propus sa o duc la cabinet, ca se ocupa de ea.

- Ce faceti dupa aceea cu corpul?
- A, pai vi-l dam dumneavoastra...
- Eu nu pot sa o arunc la gunoi, si nici sa sap o groapa nush pe unde sa o ingrop.
- Atunci veniti la mine la facultate si o trimitem la un incinerator langa Oradea, avem contract cu o firma care ii ingheata si se ocupa dupa aceea de ei.

Am luat-o a doua zi intr-o geanta pe umar, si am dus-o la facultate. Am asteptat, normal, o ora jumate sa vina musiu, intre timp a vrut sa iasa din geanta aia, a iesit, si s-a asezat pe asfalt, la umbra. Stateam in cur langa ea si alungam o musca de i se invartea pe langa urechi. A facut pipi de doua ori, si se tot muta odata cu umbra. Cand a venit in sfarsit musiu, si-a luat un stol de studenti dupa el, si mi-a zis sa iesma duc afara din sala, ca nu o sa fie frumos. Am tinut-o pana i-a pus garoul pe picior, a scheunat ca a piscat-o cand i-a taiat parul, si am trecut de partea cealalata a usii. Imi ziceam ca o sa stau cu ea pana la sfarsit ca sa stie ca nu e singura (n-am putut), i-am explicat inainte ce am hotarat sa facem, uitasem ca e surda. A scheunat ceva mai mult cand i-a dat injectia, si dupa cateva secunde nu am mai auzit-o. Mi-a promis ca nu o doare, ca adoarme mai intai si dupa aia substanta ii "face" (?) stop cardiac. L-am urmat pe doctor pana in cladirea vecina, unde am achitat 40 de lei si am primit chitanta. Mi-am dorit sa fie foarte departe "pana dincolo la casierie" ca sa imi treaca nodul din gat si lacrimile de mi se adunasera prin nas pe undeva si ma gadilau ca voiau sa iasa intampestiv. Am fost mai tare decat ele. Am iubit-o pe Ricki si am vrut sa aiba un sfarsit mai demn decat aruncata la europubela sau intr-o groapa pe vreun maidan. Sau sa se chinuie zile intregi pana isi da obstescul sfarsit sub ochii nostri, nemancata si in dureri.

Am facut ce trebuia pentru ea, sunt mandra ca am fost cu ea cand a venit pe lume si cand a parasit-o, si in timpul dintre cele doua termene. Toata lumea a iubit-o pe Ricki, a avut o viata...de caine.