Cosmaruri din copilarie

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la copilaria mea, imi aduc aminte perfect de pe cand aveam catre 7-8 ani si am inceput sa merg la scoala: eram o creatura normala, pe cat ar intelege orice om si orice martian ce-i aia normal. Inainte de asta, e buba. Fix aia cativa ani din care razbate cate un crampei-doua, dupa cum ii convine mamei sa-mi povesteasca. 

Vazand cat de greu imi este cu pastaile mele doua la numar, tine sa ma incurajeze, pana cand, io stiu, in urma vreunei priviri mai sugestive sau ceva, cred ca a inteles ca nu trebuie sa exagereze. Cand urla Victor din senin (sau Philippe - asta micu' se mai si tavaleste pe jos, sa adauge niste picant si culoare crizelor devenite probabil pentru el cam insipide, incolore, inodore), dixit mama: "lasa mama, ca si tu exact asa faceai", cu accent sugestiv pe "exact" si evitatul privirii. "Cand am fost cu tine la Predeal si am stat in camera dubla cu o alta mama cu fata ei, atata ai urlat, ca dupa 3 zile a trebuit sa plecam acasa". Asta-i noua, nu o mai stiam. "A, si matusa-ta de la Bucuresti (la care se ducea in fiecare vacanta cand era studenta) mi-a zis sa nu mai vin cu tine pana nu cresti mai mare (era mai sloboada de gura si obsedata de ordine si curatenie) si intelegi ce-ti zice". Alta: "Cand am fost la Cornatel la buna-ta, la zilele satului, ai facut aia si aia" - am uitat exact ce, dar sigur erau numai lucruri ingrozitoare. Refrenul povestilor e cam acelasi "urlai mama, de nu mai stiam ce sa fac, si nu mancai nimica". Am retinut de data asta ca nu am fost copilul ideal, departe de asta, si ca poate si de pe la mine isi aduna astia doi zestrea genetica de-i face asa de... vioi, sa zicem, eufemistic foarte vorbind.

Cu Victor prima replica pe care mi-o imaginez ca mi-ar da-o cineva daca m-ar vedea o zi intreaga dupa curul lui ar fi "n-ai nici un pic de autoritate". Beeeen, ii zic de acasa la care parc mergem, sa nu planga, sa imprumute jucariile, ca plecam cand zic ca plecam, sa dea mana cand trece strada, un circ explicativ destul de lung, dupa care purcedem la iesitul propriu-zis: nu mai vrea la parcul stabilit, ca "Vic a peur", habar n-am de ce, ca nu poate sa explice, normal, nici la parcul mai mic nu, ci direct la ala mare, unde nu se inchide o usa si este o hinta, care normal ca tot in calea ei sta si da sa iasa pe usa aia. De iesit singur nu i-am zis de acasa, ca nu ma gandeam ca ajung in parcul cu usi deschise. O sa adaug asta la lista de "10 minute de instructiuni pentru cand iesim o juma de ora la parc". Negocierea are loc in felul urmator: el urla si sta in cur in mijlocul strazii, eu ii zic, ferm, normal, pe un ton neutru, cam de 12456987 ori "daca nu vii, plecam acasa, numar pana la trei, ma supar pe tine, nu mai capeti bomboana, nu iti mai citesc carte la siesta etc". Si acasa ce fac cu el? Stau si il ascult cum urla ca vrea sa plece la parc?! Deci mergem unde vrea el. Philippe incepe sa se impacienteze in carucior. Ma doare fix undeva de autoritatea pe care nu o am. De fapt, ma jeneaza, dar prefer sa nu zic.

Ajungem la parc, direct la hinta se duce, Lili urca si coboara scarile instalatiei cu tobogan. Il dau pe hinta, vede un copil in elefantul care se leagana, vrea si el, incepe sa se agite, se leagana cam tare, il opresc, urla. Lili vine si el, Vic nu vrea sa-l lase, plang amandoi. Lili se duce inapoi pe tobogan, o mama se uita urat la mine, ca de ce blocheaza scarile, ii zic ca asa-i place lui. O fetita ii ia caruciorul roz al lui Tedi, o impinge, aia plange, eu il cert, ca plecam acasa, si ce fac cu el acasa, il ascult cum plange ca vrea la parc? Ii zic sa-si ceara scuze, isi cere. Intr-un final, plecam acasa. 

Mancatul, dormitul - aproximativ OK, distractia incepe dupa masa, cand parca ii muscat de un roi de viespi de cur: azi la parc s-a descaltat si erau ceva cioburi pe jos, am vrut sa-i pun sandalele la loc, urlete. Arunca cu nisip in mine o data, de doua ori, a treia oara ma enervez. Nu plec cu el acasa imediat, suprafetele inchise cu el piscat de cur asa am impresia ca-mi consuma creierii si in general toate organele interne si externe. Nu mai arunca nisip, arunca pietre pe tobogan.

Cand ajungem acasa, ii bag in baie pe ambii: dupa 5 minute Vic incepe sa arunce cu apa, reiau amenintarile, ca daca nu incetezi, te scot, mai toarna fo' 3 pahare pe mine, in baie-i balta pe jos, il scot, urla. Cu lacrimi pana la genunchi nu alta. Nimic nu-l linisteste. Acu' e in culmea enervarii, Lili ii statea in cale, il impinge, da cu spatele de un raft, urla si ala. Vic vrea scutec, ii pun scutec: sta si urla in mijlocul bucatariei in scutec, ca nu vrea sa mearga la el in camera sa urle, normal. La un moment dat suna la usa, imi zic 'ai de capu' meu, vin vecinii sa se planga, ma arunc de pe geam, ala inchis, intra hazbandul, ma duc sa ma pravalesc in pat.

Ar fi fain sa-si aminteasca cineva si de momente de genul asta, din copilaria noastra, nu numai de raie, pupat mandre pe ascuns si furat cirese, deci iata un prim capitol din "Amintiri din copilarie - prequel, aka cosmarurile"