Bine? Rau?

Cand eram fata la mama, strangeam catei, pisici, vrabii, pui de rata, de gaina, in genere cam toate fapturile pe care le gaseam pe strada, si le duceam acasa, ca vai ce faine erau. Buna-mea ma tot certa cand ma vedea cu cate un nou pui de ceva dupa mine, ca "tu sa-i dai de mancare, sa ai grija de el, eu nu o sa fac nimic, las' ca vezi tu". Aveam mare grija de ei o zi doua, dupa aia trecea buna-mea la actiune, ca ma plictiseam sa le dau de mancare, si parca si sa ma joc cu ei, nu faceau mai nimic spectaculos, se invarteau in jurul meu si le era foame mai tot timpul.

Asta pana a aparut India, un pekinez negru cu alb, care stia sa nu se urce in pat pana nu ii ziceam sa o faca, si care ne-a blagoslovit cu pui tot alb cu negru. Am hotarat sa tinem unul din ei, pe Ricki, faptura de 15 centi din poza, minuscula fiica a lui Vasile si a Indiei, normal.

Am avut-o cu noi din 1996, de cand am terminat liceul, eu am stat dupa curu' maica-sii cand o nastea, si eu ii dadeam proaspetei mamici injectii cu calciu, ca avea ceva crize dupa nastere, unde facea spume la gura si tremura toata. Nu mi-a aratat nimeni cum sa ii dau injectii, nu stiu de unde am aflat ca trebuiau facute subcutanat, asa ca o trageam de blana pe unde ar fi trebuit sa fie buca, si bagam acul incetisor, sa nu o doara, si uite asa nu mai facea crize.

Ricki era diferita de toate animelele de pana atunci (India a fugit de acasa, nu am mai gasit-o), a devenit cu timpul un fel de copilut si dupa aia adult pitic, membru al familiei. Manca cu cea mai mare pofta ce ii dadeai, daca venea din gura ta si era pre-mestecat. Din farfuria proprie manca parizer, salam d-ala bun si cam atat. Cand ii puneam paine in blidisel, ridica ochii plictisita, se lingea pe bot, si pleca sa se culce in pat. Ea se urca fara invitatie, adica scancea pana nu aveam altceva de facut decat sa o pun in pat, ca nu putea singura. La fel de plictisita se uita la mine si cand ii puneam lesa sa o scot la plimbare: "mda, lesa...pentru cainii handicapati care nu stiu ce-i aia sa se plimbe", asa ca o luam num-asa si mergea ca o printesa pe langa piciorul meu. Se mai oprea cand venea cate un copil sa puna mana pe ea, latra sictirita, si daca insista mai si clantanea din dinti. Nu parea impresionant gestul de la inaltimea celor 15 centimetri ai ei, dar functiona la copii. Nici de batrani nu-i placea. Nu-i placea cam de nimeni in general, in afara de mama, care nush ce fel de magnet are la caini, pisici si copii, se lipesc de ea imediat.

Si uite asa ne-am ales cu Ricki, de care nu ma plictiseam, nu aveam ce sa ii reprosez ca nu facea lucruri spectaculoase, nici noi nu mai faceam din alea de mult. Sau am mai crescut eu, habar n-am. Am luat-o o data cu mine la Timisoara cand eram studenta, a stat numai sub pat si nu a mancat nimic, a trebuit sa o duc inapoi si sa nu dau examenul de germana optional, ca mi-era frica sa nu moara de foame sau ceva.

Dormea numai pe perna mamei, in capul ei mai precis, mai si latra cand venea cate cineva la noi, dar tot asa sictirita, ca doar noi nu latram niciodata cand veneau musafiri, ea de ce sa o faca? Cand sunam la mama, o intrebam mereu de Ricki, si mereu avea un raport destul de lung sa imi dea. Nu a vrut sa faca pui niciodata, am dus-o la un pekinez maro care facea pipi in baie, pe un covoras pe care era pusa o sticla, ca asa voia el sa faca, cum ii vazuse pe confratii mai mari. Era unu' din ala care sarea tot timpul, hiperactiv, nici nu ma mira ca nu se arata interesata de el, prea se comporta intr-un mod infantil.

Si asa au trecut anii, 15, nu s-a plans de nimic niciodata, imi zicea mama ca nu mai aude, dupa un timp, ca nu mai vede bine, ca are bube pe ea, ca i-au cazut dintii, ca de doua saptamani nu mai mananca nimic, ca face pipi si caca in bucatarie, ca i se impleticesc picioarele cand merge, ca tuseste tot timpul. Cum mama vine la mine din toamna, m-a rugat sa o duc eu sa o eutanasieze, ca nu voia sa moara in lipsa ei si sa o arunce vecinii la gunoi. Am vorbit cu veterinarul, si mi-a propus sa o duc la cabinet, ca se ocupa de ea.

- Ce faceti dupa aceea cu corpul?
- A, pai vi-l dam dumneavoastra...
- Eu nu pot sa o arunc la gunoi, si nici sa sap o groapa nush pe unde sa o ingrop.
- Atunci veniti la mine la facultate si o trimitem la un incinerator langa Oradea, avem contract cu o firma care ii ingheata si se ocupa dupa aceea de ei.

Am luat-o a doua zi intr-o geanta pe umar, si am dus-o la facultate. Am asteptat, normal, o ora jumate sa vina musiu, intre timp a vrut sa iasa din geanta aia, a iesit, si s-a asezat pe asfalt, la umbra. Stateam in cur langa ea si alungam o musca de i se invartea pe langa urechi. A facut pipi de doua ori, si se tot muta odata cu umbra. Cand a venit in sfarsit musiu, si-a luat un stol de studenti dupa el, si mi-a zis sa iesma duc afara din sala, ca nu o sa fie frumos. Am tinut-o pana i-a pus garoul pe picior, a scheunat ca a piscat-o cand i-a taiat parul, si am trecut de partea cealalata a usii. Imi ziceam ca o sa stau cu ea pana la sfarsit ca sa stie ca nu e singura (n-am putut), i-am explicat inainte ce am hotarat sa facem, uitasem ca e surda. A scheunat ceva mai mult cand i-a dat injectia, si dupa cateva secunde nu am mai auzit-o. Mi-a promis ca nu o doare, ca adoarme mai intai si dupa aia substanta ii "face" (?) stop cardiac. L-am urmat pe doctor pana in cladirea vecina, unde am achitat 40 de lei si am primit chitanta. Mi-am dorit sa fie foarte departe "pana dincolo la casierie" ca sa imi treaca nodul din gat si lacrimile de mi se adunasera prin nas pe undeva si ma gadilau ca voiau sa iasa intampestiv. Am fost mai tare decat ele. Am iubit-o pe Ricki si am vrut sa aiba un sfarsit mai demn decat aruncata la europubela sau intr-o groapa pe vreun maidan. Sau sa se chinuie zile intregi pana isi da obstescul sfarsit sub ochii nostri, nemancata si in dureri.

Am facut ce trebuia pentru ea, sunt mandra ca am fost cu ea cand a venit pe lume si cand a parasit-o, si in timpul dintre cele doua termene. Toata lumea a iubit-o pe Ricki, a avut o viata...de caine.

De ce mi-o fo' dor

Nu credeam sa ajung vreodata sa zic ca mi-i dor de Paris, dar ma ghidez dupa sa nu zic niciodata niciodata. Pentru mine casa era casa, in Romania, unde cunosc ce trebe si cum trebe sa faci sa supravietuiesti, unde stiu fiecare groapa din trotuar si pe unde sa ocolesc sa nu imi zdruncin neuronul mai mult decat necesar. Iata ca veni momentul sa zic 'ioi ce bine ca am ajuns acasa'. Deci conceptul e relativ relativ, casa ii unde mi-i bine, ce nu pot sa am mai mult de una?

Noa, mi-o fo dor de etiopianul meu de la restaurantul etiopian, normal, ala cu zambetul de se intinde de la o ureche la alta si care il corecteaza pe consort cand cere vin ca 'de obicei luati Côtes du Rhône'. Etiopianul care imprastie un calm absolut prin fiecare por si ata rosie cu care i-i cusuta chimesa. Ii ca un urs bland, care nu vrea decat sa fie scarpinat intre urechi si sa leneveasca la soare. De el, si de mancarurile absolut fabuloase, vegetariene sau cu carne, de salata de avocado si cafeaua etiopiana, normal. De mancat cu mana, cu clatitele alea lipicioase din lighenele de un metru diametru si de muzichia blanda din fundal. Asa o fi si la ei acasa, cu adaos de frunza de palmier sa alungi musca de ti se invarte in jurul capului, zapacita de caldura si mirosuri absolut sublime.

Mi-o mai fo' dor de super restoul ala scump de pe Ile Saint Germain, de roiul de chelneri care roiesc, normal, in jurul tau si iti iau si cea din urma firimitura din fata. De mancarea absolut fabuloasa (supa de homar cu sparanghel, muschi de vita in sange cu gratin dauphinois), de vinurile scumpitele dar care merita si ultima centima. Nu am mai mancat île flottante (lapte de pasare, dar suna mai exotic in franceza) asa de buna ca la ei nicari in Paris.

Si de restoul alalalt frantuzesc cu curte cu copaci si pietricele mi-o fo dor, cu absolut mirificele oase cu maduva servite cu sare grunjoasa, si iar muschi de vita in sange cu tot felul de sosuri. Si de concertele din sala vecina, si de chelnerii aia imbracati in negru, cu sorturi negre, iuti ca gandul.

Si de ala mic mexican de pe bulevardul Saint Germain mi-o fo' dor, am auzit ca asa ceva ca la ei ti se serveste si in Mexicania daca mergi.

Mai ii unu pe care sa nu-l uit, absolut fabulosul Sushi Ba, de la ex-mine de la Vanves, cu sushi-urile lor cu foie gras, creveti cu mango si salata picanta de alge. Si inca unu si ma duc: ala mic vietnamez din Place de la Contrescarpe cu supele lui cum numai la Hanoi pe strazi am mai mancat. Mai au si mirificofantasticele roluri de vara, cu carne de vita, sa iei 2 portii d-alea si sa iti aduci aminte de ele cu un kil de apa in gura pentru cel putin o luna.

Mi-o mai fo' dor de mirosul de metrou 4, de cauciuc incalzit, nu si de cel de transpiratie din interior, de statia Odéon, nush de ce mi-i asa de draga, cu statuia aia faina si bombonarul de langa. Poate ca ii imediat langa inghetataria mea preferata, Amorino. Creca de aia imi place si statia Montparnasse, ca am descoperit un Amorino si langa ea. Mai este unul si la Vavin, de acolo ii fain sa iei inghetata la botic si sa te plimbi in Jardin du Luxembourg, sa combini mirosul de fistic/portocala rosie/cafea cu ala de ponei, numai la Paree poti avea cuper comboul asta olfactivo-gustativ.

Abia astept sa ma arunc pe rue de Rennes sa vad ce mai e nou in materie de papuci, si sa termin excursia la Amorinoul ala de la Montparnasse. Si sa iau autobuzele, ca sa zic bonjur soferului care sa imi raspunda cum un zambet si un bonjur inapoi.

De toate astea mi-o fo' dor si imi pare bine ca am ajuns acasa de acasa.

Intalniri de gradul ics I

D-abia ce-am ajuns la Timisoara si ni s-au limpezit timpanele de urletele din avion, ca am avut chef de o bere locala si am plecat la terasa. Duminica seara tarziu ca ziua nu-i indicat sa umbli pe suprafata soarelui, cica te arde intens.

Am ajuns pe o terasa din centru si imi pregateam discursul in caz de chelner recalcitrant care se uita urat la tine ca il trimiti dupa meniu recte un dus-intors in plus ca tu nu stii ce vrei exact, poate berea locala nu-i totusi cea mai buna alegere. Am ramas cu vorbele pe limba cand gagicuta imi zambeste si imi zice 'imediat'. Cum naiba...se intoarce, iar cu zambetul pe buze: ceva nu-i in regula, mai bine iau o bere la sticla, nu cumva sa ne fi pus gand rau sau cianura de potasiu in consumatie. Vine cu bere in doi timpi si trei miscari (sa fie cerut oare o bere cu capac dublu?!), se scuza ca pune beuturile vecinilor pe masa noastra (WFT?!?), ne lasa berile, ne zice 'sa aveti pofta' si pleaca. Tulai, ceva clar ii deranjat pe terasa asta, ma uit in jur, locuri cacalau, sa plecam, sa nu plecam, nu plecam.

Si o tine tot asa, intr-un zambet si o multumire pana terminam, ca am mai luat un rand, ca sa fim siguri ca nu zambeste numa' asa, de forma. La sfarsit, NE ADUCE RESTUL...ierea sa fac apoplexie tripla cu baipas integrat, mai ales ca acu simteam nevoia sa ii las si ceva banuti drept multumire pentru ca nu ne-a vrut moartea. Na, de atunci nici nu am mai vazut-o pe terasa aia, motiv pentru care beam bere de la colt acasa la noi. Nu poti sa stii niciodata cum ii cu cianura aia.

In al doilea rand, am plecat sa depunem actele la primarie ca sa ii transcrie certificatul de nastere lu' asta ultimul. Sigur au dat cu parfum de camera cu cianura de potasiu, special 'oameni care intreaba chestii', care nu ii afecteaza pe functionari. Era sa pic de pe scaun cand mi-a raspuns frumos a doua oara la aceeasi intrebare, mi-a dat un pix sa completez 5 hartii (MI-A DAT EA UN PIX!!!), m-a intrebat daca mama mea venise sa intrebe despre acte, am zis ca da, mi-a urat numai sanatate si la bibili la fel, si mi-a multumit cand am inchis usa, ca era curent. Cum efectele otravii de plutea in aer nu s-au vazut imediat, m-am intors la aceeasi madam sa intreb daca e gata transcrierea. DAAAAAR, am pierdut hartia cu numarul de ordine si nu aveam la mine nici un act de identitate, ca haladuisem prin oras (am prins mai putin de patrujcinci de grade la umbra si am zis sa profit o tzar). Tremuram toata cand m-am prezentat la madam, am intrebat intr-o doara, facandu-ma ca totul e in ordine din punct de vedere al justificarii cine naiba sunt si eu de vin sa pun intrebari. Imi da frumos registrul, ma roaga (ROAGA!!!) sa caut numele si sa vad daca e trecut ceva acolo. Nu. Ii cer frumos o hartie sa notez numarul, imi zice 'DA, POFTITI, UITATI SI UN PIX', imi explica ce si cum cu cand ii gata si in ce conditii, am uitat totul de emotii, i-am dat pixul inapoi, multumit, urat o zi buna si fugit afara, sa nu sangerez pe nas de la chestia aia din aer. Si sa nu mor, normal.

A, si inca una: am fost la dentist. Dupa ce am fost la dentist in Franta si mi-a propus sa renunt la 90% din salariul meu lunar care pe vremea aia nici nu il aveam, in schimbul unei coroane. Asta eram sigura ca nu vrea sa ma omoare, ci imi doare numai binele. Si cum era ea politicoasa asa, am purtat o conversatie super interesanta, eu cu anestezie si cu tzava aia care suge scuipatul in exces, ea cu intrebarile care necesitau un raspuns in fraze complexe cu cel putin 5 subordonate, cum ar fi: 'si cel mare, e cuminte?', 'nu-i prea greu cu 2 copii asa mici?' etc etc.

Deci, cum ziceam, era cat p-aci sa ma tem iar pentru viata mea cand dentista asta de la noi ma intreba doar 'doare?' si eu scoteam sunetul ala gutural, antonimul lui 'ihi', ca nu ma durea nimic.

Noroc ca in avioanele spre inapoi chelneritele de inalta altitudine au fost destul de scarboase, desi nemtoaice, si asa m-am convins ca nimeni nu imi vrea raul la urma urmei. Daaar...urmeaza imediat partea a doua a povestilor cu teme morbide.

Iar plecam

Ni' nu ne-am instalat bine in noul cuibusor ca veni vremea plecarii si anume in vacanta. Care inseamna relaxare, dolce vita alea alea. Totul incepe cu pregatirile din capul meu. Noroc ca nu dorm noaptea, ca am timp sa pun la punct valizele si plashile si rucsacii.

Nu cred ca ma hiperventilez la ceva mai tare decat la gandul facutului de bagaje. Nici datul de bani nu ma inspaimanta in halul asta. Inca nu am invatat ca oricum uitam ceva important caruia o sa ii duc dorul toata vacanta, cum ar fi un ruj roz pal sau oja asortata. Trebile incep cu "sa luam ..., sa luam ..., sa luam..., sa luam..., sa nu uitam..." si cand sa adaug complementele directe mi se face ca un vid pe sub par. De data asta insa am facut o lista. De o saptamana sta pe biblioteca si cum imi aduc aminte de ceva important il trec cu pixul. De data asta o sa fie diferit.

Nu pot insa sa ma hotarasc ce haine sa iau cu mine, cum sa le asortez, daca e cald (ceea ce cica este prin Ro), si constat ca nu imi mai place caldura, ca nu mai am haine pentru asa ceva. Am bluze cu maneci lungi si pantaloni normali, nu am haine de plasa, nici maiee, ba parca nici sandalele nu mai seamana a sandale ca nu mi se vede nici un dejt de la picioare. Asta numa' bine, ca oricum nu-s fan de picioarele mele...nici de dejtele de la mana dreapta, in special ala mic care-i foarte mic, si nici de unghiile mele care nu mai cresc ci numai des- de cand am trecut prin fantastica aventura numita purtat de copil in pantece, nici urechile mele nu-mi prea plac, de unde nu mai am cordelute si agrafe sa-mi prind parul ca aici vara nu se cere asa ceva, ce naiba fac cu el ca o sa mor innecata in transpiratie, las ca trece si asta, dar sa nu divagam.

Fac lista. Cat marele zid chinezesc x 5. Iau un calmant si un ibuprofen, ca mi-am zapacit dejtul mic in piciorul de la masa si acu ii vanat cu doo dungi vanat mai inchis spre verde. Nu am papuci pentru aratarea aia umflata de cel putin trei ori volumul normal. Nu pot sa asortez hainele la nimic in picioare. Ma gandesc ce pantaloni merg la flip flopii de 3 euro luati pe post de papuci de casa = nimicul din picioare. Oare cum oi fugi prin aeropoarte cu nimicii aia? Poate se dezumfla dejtu pana sambata.

Am zis ca am facut lista? Da...tot nu-s lamurita ce pun in valiza cand ma uit pe lista la "haine". Si mai cutremurator, ce pun la "papuci"?! Ma hiperventilez in continuare, mai bine ma duc sa manc ceva asortat la un pahar de bere si studiez lista in profunzime. O sun eu maine pe mama sa imi indice vestimentatia necesara per global, poate imi vin ceva idei per particular. Sa nu uit medicamentele lu' astia doi, cremele de par, fierul de intins parul, sa luam lapte praf indeajuns pentru nush cate ore prin avioane si aeropoarte, sa luam aaaa, ce sa mai luam important, acte, bani, ce naiba haine imi pun de ce nu-s barbat sa iau nadragi scurti si lungi plus tricouri sandale pantofi ma hiperventilez in toata regula, ma duc sa ma uit la televizor.

O zi in trei

Asta-i asa un fel de jurnal - rezumat ce s-a intamplat de fain, mai putin fain si si mai putin fain intr-o zi mi-i teama sa-i zic normala:

3 am: trezire in ritm de plansete, pus suzeta din mana in gura (a lui), tinut de ea printre gratiile patului, adormit pana la urma. Re-trezire ca unde naiba mi-i mana, a, furnicanda printre gratii, scoaterea manii, implicit a suzetei, continuarea trezirii.

4 am: plansete, luat tanarul in pat cu mine, pe mana stanga, aproximativ calmare

4.30 am: unde naiba mi-i mana stanga?!? A...

5: inca o trezire, imboldit anjenioru coautor al tanarul emitator de sughituri si suspine sa il hatzane in brate. Marait si facut, adormire

5.10: retrezire

5.20: readormire

5.30: retrezire

Pana la 6 am: tot ashe.

6 am: biberon, zvarcoliri, adormire

8 am: (mama, dada, tedi, caca, beibi, gata) x 25, in crescendo, venind din camera tanarului mai varstnic. Recitarea bagajului de cuvinte din dotare e echivalentul lui "m-am trezit, biberon, urgent", da' la ora aia mie nu imi spune nimic.

8.30: volumul tot mai crescendo al tanarului unu nu-mi mai permite sa ma fac ca vorbeste cu peretii, recupereare, schimbat scutec, urlete, pus hainele, urlete, pus papucii urlete, facut inhalatia urlete, bagat biberon in gura, tacere.

9: asta micu nush ce vrea da urla. Probabil lapte. Taxu pleaca la lucru. Urlete.

9 si ceva: instalat in scaun la comp, uitat la desene pe youtube, The Little Mole, episoade de cate 5 minute max, timp in care eu: stau. Ala micu urlete.

9 si ceva ceva: biberon, facut dus-intors la comp sa schimb desenele in functie de gravitatea urletelor venind din directia nu bratele mele.

10 si ceva: plecat la scuar. Am avut ideea geniala sa il pun pe asta mare pe scarita atasata la caruciorul de o tona al astuia mic. I-o placut de numa, pana am ajuns in strada unde zice "gaaataaa" si pleaca de langa mine. Fuga dupa el, asta micu se trezeste, urla. Ala mare urla ca nu vrea sa dea mana si vrea sa mearga in dreapta, eu nu. Ajuns in parc, urlete din carucior, si de pe langa, ca asta mare vrea neaparat se se joace cu apa. Amenintari, urlete, plecat acasa.

12 si ceva: pregatit mancare, nu manca, dat desert, facut caca, urlete ca nu vrea sa ii schimb scutecul, culcat

Intre aproximativ 13 si 14 am ceva liniste, ma uit la teleu la un reportaj despre castraveti ucigasi in serie. Cu moralul remontat execut pranzul tanarului doi si eventual fac o siesta cu el

Dupa masa: plecat iar la parc, in liniste, tanarul unu legat in caruciorul propriu de 4 kile, asta micu' in esarfa, spatele mi se inclina din ce in ce mai gratios catre varfurile picioarelor multumita celor 6 kile de bebe.

Seara: vine taxu, bucurie mare, exprimata prin ce altceva decat urlete, parca parca manca ceva asta mare, asta micu executa si el urletele de seara (program fix si neschimbabil: de la 8 la 9 seara urla).

Mai tarziu: eventual adormire si a mea, cam 4 ceasuri pana la urmatoarele urlete. Televizorul disculpa castravetele ca un vag zgomot de fond.