jeudi 23 décembre 2010

Pregatiri franco-romane de sarbatori

Am inceput ziua ca tot omul cu scaun la cap (canapea sub fese) uitandu-ma pe geam, ca sa vad cand se opreste ninsoarea. Nici gand, deci am ramas pe canapea, pana pe la 5 cand a inceput sa ninga si mai tare si sa viscoleasca. In momentul ala, am imbracat tanarul, mie mi-am pus inca 3 randuri de haine, nu mi-am luat manusile, nu am facut lista de cumparaturi si am plecat.

Apreciez cum nu se poate non-frenezia francezului in ale facutului de cumparaturi, spre deosebire de stuparaia din Romania la ocazii festive. Cel putin nu se prea inghesuie la supermarché, ca fiecare isi ia vinul, branza si fructele de mare din buticuri special dedicate, nu de pe rafturi cu reduceri galbene peste tot. Sau cel putin inca nu i-am vazut eu stuparind pe la supermarchéuri cu ocaziile astea.

Insist in cap ca trebuie neaparat sa iau cereale tanarului pentru micul dejun, sa nu uit ca ultimele doua dati, si purced. Trec nepasatoare pe langa rafturile cu pui galbeni hraniti in aer liber cu porumb, situatie repercutata generos asupra pretului, iau niste pulpe clasice, mai palide, dar fara OGM.

Iau cafeaua cu cicoare a consortului, pentru mine niste ciocolata, ca mi se pare ca bag prea multe calorii cand indulcesc cafeaua cu 4 bucati de zahar, macar in asta nu pun zahar. La facutul calculelor dupa, puteam de fapt sa continui, si sa pun chiar 6 bucati de zahar, ca erau clar mai putine calorii decat in ciocolata aia. Compensez repede in cap cu promisiunea de a manca numai 2 bomboane pe zi in loc de 5 pana se termina ciocolata.

Iaurtul tanarului, nervi ca nu mai aveau biscuiti moi pentru astia micii, ca aia tari ii gasesc peste tot pe covor sturciti, ca clar nu ii poate roade cu aia 8 dinti ai lui, ce sa ii mai iau ca sa nu manance zilele astea (ca de fo 2 saptamani nu mai manca sarat, numai dulce), a, peste. Cum mie nu imi place pestele (in afara de ala sub forma de sushi si sashimi) nu pot sa mananc odata cu el si sa ii arat ca imi place, cum imi zise pediatrul sa fac, asa ca iau nuggets pe care sa ii scuipe/dea luc' tac-su/arunce pe jos. Zice ca is 100% peste inauntru - ii cred.

Trec la garnitura: cartofi prajiti inghetati cu ierburi pe care ii fac la cuptor fara ulei, cu 0,85% mai putine calorii decat aia clasici, imi pare bine ca fac un gest pentru colesterolul nostru, sunt chiar mandra, astfel incat completez cu un pachet de biscuiti. Pentru duminica fac o portie extradordinara de cartofi cu paparada la tigaie, cu castraveti murati, sa te lingi pe dejte numai cand te gandesti nu alta.

Am trecut pe la pitarie sa iau bagheta tradition nu prea arsa, nu aveau, a trebuit sa completez cu un corn cu ciocolata alba, pe care, rezonabila fiind, intentionez sa il mananc in 2 zile. Am uitat cerealele tanarului, din cauza ca nu aveam lista, mi-au inghetat mainile pe carucior din cauza de lipsa de manusi, in rest am terminat pregatirile. Maine si poimaine mergem la francezi la sarbatorit, unde o sa stam in cerc in salon sau in dreptunghi la masa, si sa omoram plictiseala cu povesti despre zapada si starea drumurilor.

L-am imbracat si pe tanar adecvat, ca nu il mai puteam prezenta ca pe un bebe ca anul trecut, acum ii mare deja.




Sarbatori Fericite celor care trec pe aici.

Eu si ei

Nu toti, e clar, ca se stie dintotdeauna ca in general nu imi plac generalizarile, ci un numar foarte rezonabil de "ei", cei care locuiesc in hexagonul asta minunat leagan de civilizatie de ceva mai mult timp decat mine.

La inceput imi ziceam ca de vine sunt eu, ca de, cu varsta (nu, nu sunt in varsta, e un fel de a vorbi numai, sa se inteleaga) nu mai pot lega prietenii asa de repede si asa de faine ca atunci cand eram fata la mama. Dupa aia ma gandeam ca sunt ei, ca de, diferiti de carpatodanubianoponticii de noi, vosgopirineenii au altele mai bune de facut decat sa se intereseze de un strain. Dupa aia nu m-am mai gandit nimic, ca de, la un moment dat m-am plictisit de atata intoarcere pe fata si pe dos a problemei si m-am apucat de citit sau de uitat la filme. Inca o data dupa aia ma gandesc ca chiar sunt ei, ca de, prea s-au adunat multe ca sa fie chiar numai coincidente nevinovate.

Adunarea a inceput cu primul "chef" pe meleagurile astea hexagonale, un revelion. Socul a fost maxim: eu il cunosteam doar pe viitorul consort, care el cunostea pe mai multi de acolo insa pe vremile alea eu nu vorbeam bine franceza (cu musiu vorbeam in romgleza), dar acolo erau oameni care vorbeau engleza - nu cu mine. Am stat pe scaun toata seara si mi-am imbunatatit simtitor pronuntia lui "oui, ça va" din raspunsul la intrebarea "ça va?" pe care mi-o punea cate unul altul din cand in cand. De notat ca la aparitia noastra la cheful ala a trebuit sa ii pupam pe toti pe obraji de 2 ori (ma gandeam ca dupa asta o sa fim ca niste siamezi, dar nu). Aveam 2 brate in plus, doua picioare, un cap si in general un corp care ma stinghereau si as fi vrut sa nu fie acolo, ca sa ma simt mai in largul meu. Muzica era incet ca sa nu deranjeze vecinii, toti vorbeau unii cu altii in picioare cu cate un pahar in mana, nu intelegeam despre ce si nimeni nu se ostenea sa ma includa si pe mine in povestile lor. Ca eu eram (si sunt) de parere ca atunci cand inviti un strain la tine e rostul tau ca gazda se il faci sa se simta bine, nu al lui sa isi gaseasca chestii de facut pana se da stingerea.

A doua "petrecere" a fost cam la fel, numai ca atunci vorbeam franceza. Tot asa i-am pupat pe toti cand am ajuns, si la plecare, desi cu unii (majoritatea) nu am schimbat nici un cuvant, numai patru pupaturi zgomotoase. Acolo am fost cu cadou, gazda nici nu s-a uitat la el (parca era obiceiul sa sa uite si sa zica macar multumesc daca nu sa se prefaca placut surprinsa), mi-am gasit un loc pe canapea (nici vorba sa mai stau in picioare cu un pahar in mana) de care nu m-am despartit decat in caz de forta majora. Forta majora era plictiseala, m-am bagat si eu in seama pe langa cate un grup care mi se parea mai volubil ca sa nu imi amorteasca limba si nimic. Nimic in sensul in care as fi vrut sa zic ceva, orice, gasesc subiecte de umplut tacerea destul de usor, si cand incepeam parca vedeam in privirile lor un fel de "mda, nu ne intereseaza de loc, si o sa incetam sa te ascultam in trei, doua, una secunde gata am plecat".

A treia "coincidenta" de felul asta (nu o mai consider ca atare, ci confirmarea celor mai sumbre banuieli in ceea ce priveste un numar rezonabil de locuitori ai hexagonului) a avut loc luni. M-am mutat de le ludoteca aia dintre 2 dealuri si o vale la una mai aproape pana se face vremea de umblat pe afara mai mult de 5 minute. Asta ii cam cat salonul nostru, cu jucarii mai multe, si participanti mai putini, ca e mica. Am stat in cerc (cam pe la toate intrunirile astea simandicoase se sta in cerc, forma geometrica generatoare de un maxim de stinghereala - cel putin la mine), pe scaune, si am incercat sa vorbim: eu dau cu gura, o mama (NU frantuzoaica get-beget) ma insoteste in dialog, descoperim chestii interesante, animatoarele taceau (erau doua de ele), si la un moment dat cred ca parea mai ciudat sa discutam in 2 cand in camera erau 7 persoane decat sa taca toti, deci am tacut si noi. Au mai aparut mame pe parcurs, dar astea nici macar nu mai dadeau buna ziua, animatoarele nici nu se mai uitau la ele. Mi-a trecut asa ca o parere prin cap ca de ce nu ofera cate o cana de ceai celor de acolo, erau destule cani, un fierbator, cutii de ceai, sigur s-ar fi oferit una-doua sa le ajute, am alungat gandul asa cum a venit si m-am dus sa desenez cu tanaru-mi.

In momentul ala mi-am dat seama ca da, sunt "ei", ca nu mai eram eu principalul necunoscut acolo, si tot se ignorau reciproc - o fac cu atata naturalete incat nimeni nu se (mai) simte prost ca nu-i bagat in seama, sau cine stie, poate nici nu s-au asteptat vreodata sa le fie remarcata prezenta. Nici la ludoteca aialalta nu se prea inghesuie la palavre, dar acolo spatiul mai mare nu prea indeamna la asa ceva, pe cand aici intr-o incapere asa de mica era sufocanta si apasatoare treaba.

M-am intors acasa si mi-am comandat mai multe carti si aproape m-am impacat cu gandul ca nu o sa am nimic mai mult decat cunostinte pe aici. Nici vorba de prietenii din alea in care sa mergi neinvitat la o cafea si sa povestesti pana noaptea tarziu si a doua zi sa o iei de la capat, sau sa-l cunosti atat de bine pe celalalt incat discutiile sa se invarta in jurul hainelor si zanganelelor de sezon, ca de restul stii tot, relatia aia ca un cufar mereu plin pe care numai sa mai pui cate un decor ceva pe dianafara, ca inauntru toate-s bune si frumos aranjate. Da-s tare faine cartile astea noi.

mardi 21 décembre 2010

Mini paradoxuri

Din categoria lucrurilor inutile devenite indispensabile, m-am gandit sa abordez o indeletnicire dintre altele asemenea de primprejur, si anume cea de agent imobiliar. Nu cred ca merita denumirea de "meserie", nici macar supergeneraluldenimicsugeratorul "job", ca astea presupun macar 2 neuroni care se vorbesc prin sinapse macar de doua-trei ori pe zi.

E ciudat ca persoanele care se trezesc de dimineata si se intorc seara tarziu, fac trei ore de dus-intors la birou/acasa, ca majoritatea dealtfel, ca sa ce exact nimeni nu stie inca, au descoperit clar cum se fac din nimic cam doojdemii de euro in medie pe tranzactie. Vreau si eu.

Umpic de fond al problemei, ca sa nu vorbesc asa in vid: cum avem nevoie de o camera in plus, ca estimarile noastre de acu 5 ani nu se mai potrivesc cu realitatea de anul viitor, am inceput sa cautam un alt apartament care sa o contina. Din cauza de suburbii de capitala europeana, ne-om vedea nevoiti la o colaborare (fructuoasa sper) cu banca pe o durata de o viata de om (de pe la sfarsitul Evului Mediu, e drept) si intocmitul unei liste de prioritati, unde papucii in functie de sezon (vai mie) nu sunt de loc printre primele 10 aitemuri. Nici primele 15, dar sa nu fim pesimisti asa de negri. Cu gandul la aceste pierderi colaterale (vitale pentru unii) ne-am revizuit pretentiile vizavi de noua locuinta si implicit cei care ar trebui sa ne ajute sa o gasim.

Nu ne mai bazam pe vanzarile facute de particulari din momentul in care am auzit ceva care seamana cu "da, stiu, metrul patrat e cu 30% mai scump decat la vecini, dar in balconul asta am inmormantat un hamster, o feriga si varful de brad de cand eram copil la mama - merita investitia". Asadar pornim prin agentii imobiliare, ca astia macar incearca sa tempereze avantul sentimental al unora, se vede clar in preturile afisate. Prima agentie, mergem sa vizitam un apartament intr-o vila, cu o gradina si o camera in plus in gradina. Ne urcam in Mini-ul negru cu gri al fatucii (blonde) impecabil asortate vestimentar masinii, care probabil intentionat a varsat juma de sticla de parfum pe costumatie, si-a agatat cate cinci bratari la fiecare mana si niscai lanturi in jurul gatului si a uitat sa puna departe de vedere trei sferturi din podoaba toracica. Apreciez felul in care consortul se face cat poate ca nu vede indiscretia din urma, o urmez in salon/bucatarie americana/sala de mese. Aici e bucataria (no zau ca nu ma asteptam sa fie buda cu ditamai aragazul in mijloc), dincoace salonul (ioi, cata precizia), si sala de mese (vai ce stufoasa prezentare). Si toate astea trei fac 33 de metri, sau cum? Hmm, numai salonul...a, si sala de mese. Cum asa, ca salonul nostru e mai mare decat astea doua, si are numai 25 de metri. A, nu stiu atunci, o sa vedem la agentie cand ne intoarcem. Aici e baia (no spune tu draga), dincoace toaleta (aha), camera principala CU dulapuri incastrate (eee xtra or di nar) si celelalte doua dormitoare (na, gata vizita?). Sa va arat curtea...uite-o, si camera pe care au construit-o (superb), si garajul (minunat). Sa ne intoarcem la agentie. Nu prea sigura pe ea ne explica ceva despre metrii aia patrati de nu ii gasea la fata locului, n-am inteles nimic, numai ca ansamblul costa 690.000 de euro.

Urmatoarea fatuca vine la noi, sa ne estimeze apartamentul. Ma gandeam ca o sa faca pe Vanzator, De Case Vanzator zerozeronul, da de unde. Am povestit despre tinerii nostri cam un ceas, de la dieta la somn, la obiceiuri, la boli, la cu tetina sau fara, care lapte praf impotriva regurgitarilor, foarte interesant. La sfarsit imi zice ca ea oricum stie apartamentul, si uite atata face, si daca vreti va dau numarul de telefon al unui nene care vinde un apartament cu 4 camere in suburbia vecina...a, nu prin agentie, asa, prin altruism propriu. Sa ma tineti la curent daca se rezolva ceva, la revedere. A, nu avem apartamente cu 4 camere de vanzare la agentie. Pa.

Urmatoarea agentie ne duce sa vedem un apartament caruia ii trecea trenul prin balcon, superb, care avea un salon cat bucataria noastra, ideal, si la care dormitoarele dadeau in strada (etajul unu), DAAAR, argument feroce de vanzator jmeker cu experienta, strada e cu sens unic si puteti oricand sa inlocuiti ferestrele cu din alea cu geamuri duble. Discursul asemanator cu cel al fatucii cu zanganele si sanii pe dinafara, comisionul uuuumpicut mai mare insa, ca lui nu i se vedeau sfarcurile si avea ochelari Gucci.

Urmatorii care ne-au vizitat pentru contra-vizita de evaluare si prezentarea de oferte erau doi. Unu jmeker si altul invatacel. Invatacelul era la costum maro inchis lucios cu dungi verticale albe, subtirele ce-i drept, camasa kaki descheiata la 3 nasturi (dar nu avea par pe piept), gel in breton si pantofi de piele intoarsa (veneau pe jos pe o zapada de 10 centimentri proaspat cazuta) cu talpa de 2 milimetri maxim. El avea rostul de a produce zgomote subtile pe gura la momentele cheie, cand maestrul lui puncta sfarsiturile de fraza cu "n'est ce pas". Inainte de a-mi spune ca nu are nimic de vanzare cu 4 camere mi-a prezentat un catalog de patru dejte de gros cu procedura de vanzare, cum ei sunt cei mai tari din parcare etc.

Am mai avut de-a face si cu agenta care ne-a prezentat un apartament care nu avea inca instalate becurile, l-am parcurs cu lumina de la buda, ca am lasat usa deschisa. In dormitoare era lumina de la strada. Da, da, stim, cu sens unic, linistita ca un cimitir.

De notat intrebare de dooj de puncte cand le ziceam de intentia noastra de a cauta un apartament cu 4 camere: "si care e proiectul dumneavoastra?" - desi m-am balbait exemplar cand am auzit-o prima data, se vede ca am dat raspunsul bun din prima "sa cumparam un apartament mai mare (?!)", simteam o rasuflare usurata venind de dincolo de ecranul telefonului. In concluzie, nu am elucidat misterul acestei indeletniciri, ba dimpotriva, nici macar dupa atatea intalniri fata in fata, cert e ca trebuie sa fie ceva grozav de important, ca am zis doar cati bani merita in medie pe tranzactie, nu?

mardi 7 décembre 2010

Printre pagini, randuri, litere

Cum ma uitam eu mai ceva zile prin rafturile de la biblioteca, dadui peste o carte franco-franceza pe care nu am citit-o inca si cum autorul to'ma a castigat premiul Goncourt anul asta (cu alta carte, e drept), am zis cat rau poate sa imi faca sa vad si eu in ce consta treaba. Iau asadar romanul "Platforme" de Houellebecq in manute, lectia de pronuntie in botic (ca nu se zice "hulebec" ci "uelbec" - Thomas era prea hm, neaducator de renume scriitoricesc, desi mult mai prietenos cu pronuntiatorul) si ma pun pe treaba. Poate trece si insomnia cu ocazia asta - gadilire placuta a partii cerebelului care se ocupa de lectura si a celei care isi gaseste pacea intr-un somn adanc in acelasi timp: asta zic eu afacere buna.

Cum am capatat de-a lungul anilor (nu foarte multi, nu nu nu...) obiceiul de a gasi in carti "ceva", tradus liber si interpretat in mod strict personal ca "sa vad ce se intampla", fo 2 seri la rand am adormit linistita cu gandul ca cevaul asta se va intampla clar mai incolo. A treia seara am inceput sa ma irit vag, a patra am inceput "Frica in Occident" de Jean Delumeau si in paralel pe canapea "Breakfast of Champions" a lui Vonnegut. A cincea am reluat Platforma asta si am stat pana pe la 12 da-de da-de si nimic, in a sasea am terminat-o si m-am simtit nici macar usurata.

Principale motive de neutralitate maxima la iesirea din lectura, asa de bine caracterizata de termenul universal tot franco-francez si anume "beauf". Cartea asta e ca si cum te duci la cineva la cina si iti da un sandwich facut cu dupa cum urmeaza: sarme cu mango, crab, friptura de pui, placinta cu mere, cartofi prajiti, inghetata, cucuruz, stropite din belsug cu sos caramel si ketchup. Nu poti sa faci nici macar mofturi ca ti se reaminteste politicos faptul ca tot mancare e la urma urmei si tot in acelasi loc ajunge.

Asadar vorbeste Michel Thomas aka Houellebecq acesta (numele il copiez-lipesc de fiecare data, ca inca nu am reusit sa il scriu corect din singura memorie) despre functionarii statului francez, arta, sex, masochism, pedofilie, dragoste, cupluri de swingers, terorism islamic, turism sexual, sex, capitalism, relatii de familie, relatii intre copii si parinti, bani, moarte, sex, psihologie de grup, nudism, sex, adictii de tot felul, diferente culturale, prostitutie, masturbare, sex si intr-un final despre cum mai nimic nu are sens, normal. Nu stiu daca am zis sex, sunt in medie doua scene pe capitol, relatate cu maiestrie, tre' sa i-o acord. Sexul este si adevarata problema a omenirii in general. Si salvare in acelasi timp, si damnare, si sfintire, si moneda de schimb, si fel de a purta un dialog, si sursa de speranta, si motiv de a ucide, de a face copii, de a nu face copii, de a trai impreuna, de a nu trai impreuna, de a se pierde si de a se regasi. Sexul e totul.

Cartea a fost cica sursa de scandal fiindca promova turismul sexual. Partea care a ramas dupa scandal e ca nu stiu cati oameni au dat bani pe ea, au vorbit despre ea in nush ce emisiune de la miezul noptii, tot sexul asta se afla intre doua coperti fara poze cu fete in curul gol si o gasim in librarii la sectia Literatura Contemporana si nu in chioscurile de ziare langa Playboy - isi castiga astfel, pe drept, apelatiunea de arta. Deci.

mercredi 1 décembre 2010

Mai in joaca, mai in serios

Daduram sambata pe la ludoteca noua, din cauza de groapa cu nisip disparuta sub zapada plus temperaturi exterioare demne de polul nord. La ludoteca veche lucrurile se desfasurau dupa cum urmeaza: urlat si zbatut pe timpul dezbracarii, furat jucarii de la altii, urlat si zbatut cand altii ii furau tanarului jucariile, si in plus, deosebit de mirifica activitate de a inchide si deschide o usa si doua ferestre intre "curtea" bebeilor si cea a tinerilor de 2 la 4 ani. Plus fascinatie totala fata de o matura pe care a tarat-o dupa el un ceas jumate si pe care nu a lasat-o din mana nici cat sa inchida si sa deschida usa si feresterele alea. La sfarsit aveam parte de urlete si zbateri pe timpul imbracarii, plus ultima data o vanataie galbena in frunte, ca a dat cu capul de un raft cand mi-a sarit din brate ca nu voia sa ii pun ghetele.

Eram cat se poate de multumita de ludoteca asta, singurele strambaturi de nas se produceau la impinsul caruciorului in susul dealului in varful caruia se afla spatiul asta ludic. Si noi tot in deal stam, asa ca strambam dublu din nas la gandul vaii ce ne desparte. Ludoteca imparte generos un etaj cu cei bantuiti de senectute, care joaca bridge. In spatiul non-bridge se gasesc cel putin shpe mii de jucarii, fo 4 zone de joaca pe varste, tot atatia copii si dadaci sau parinti, ca in metrou la orele de varf numa' nu se misca. Victorolul imi arata ca zestrea genetica de-i vine de la mine e acolo cu varf si indesat: scoate lego-uri dintr-o lada, dupa aia le puna una cate una inapoi, se joaca de fiecare data cu cate o singura chestie, sau doua - pe scurt dovezi indestulatoare pentru o pasiune a aranjatului sa zicem si un debut de monomanie, dar de asta ultima nu ma tem, ca vaz pe mine ca incet-incet se vindeca (de exemplu acum doi ani mi-am cumparat o pereche de ghete visinii, nu tot negre).

Asadar totul se petrece de minune la ludoteca asta, hai sa vedem cum e cu aialalta ca ne recomanda stagiara ludotechista cu caldura sa o vizitam. Am gasit-o cu greu, la etajul unu suprainaltat al unei cladiri la parterul careia se afla o posta, un supemarket, o sectie de politie, un butic de reparat pantofi si altele. O inspiratie de ordin superior m-a facut sa imi ridic ochii dupa ce facusem trei ture in stanga si-n dreapta pe langa chestiile de la parter. Am vazut ca-s unde trebuie, numai nu este lift pana la unu suprainaltat, numai pana la unu. Cum nu sunt foarte pretentioasa din fire, numai foarte usor iritabila, am injurat fiecare treapta intre unu si suprainaltarea lui pe care a trebui sa urc caruciorul, ca nu era nimeni sa ma ajute. Consortul parca masina.

Am ajuns inauntru, urletele si zbaterile aferente dezbracarii au fost urmate de un moment de calm in care chiuia cu o placere nemaivazuta la vederea milioanelor de playmobile din spatiul tinerilor de 1 la 3 ani. Placerea a durat cel putin 2 minute dupa care s-a indreptat catre locul in care erau bebeii ca jucariile lor le poate apuca mai usor decat pe alea din bratele celor mai mari decat el.

La ora gustarii madam ludotecara na zice ca nu este zona pentru asa ceva ca la aialalta, da' putem merge in holul supermarketului sau anticamera veceului, in care se schimba copiii. Nu stiu cum m-am abtinut sa nu ii zic vreo doua in virtutea persistentei enervarii de pe urma scarilor, dar am optat pentru varianta indoor si am sperat ca nu are nimeni stomacul deranjat pe perioada ingurgitarii iaurtului si compotului.

Dupa hranire, a trecut la lucruri mai serioase, si anume golirea unei cutii cu doua compartimente plina de tuburi de carton, si umplerea ei la loc, cu aceleasi tuburi, si in plus egalizare cantitatii de tuburi din cele doua compartimente. Cam un ceas, ca era un bebel in zona care ii lua din tuburi si el trebuia sa se deplaseze ca sa le puna inapoi in cutie.

Si cand te gandesti cati bani am dat pe jucarii la care nici nu se uita: de Craciun o sa il las sa se joace cu matura, eventual aspiratorul, si o sa il invat sa arunce chestii la gunoi. Dixit.

samedi 27 novembre 2010

De la Bruges, cu imprevizibilitate

Imaginile mai intai, ca tot nu pot sa le pun in text unde vreau eu. Explicatiile pe larg is la coada.



Alee din orasul vechi (ala nou nu stiu cum arata, n-am fost).


Papusa gonflabila masculina de care vorbesc in explicatiile pe larg.

De pe unde au venit oameni sa viziteze muzeul cartofului prajit.


N-am rezistat sa pun o poza a teatrului, ridicat in slavi de ghidul belgian pentru eleganta si splendoare. Nu stau sa discut gusturile creatorilor de ghiduri, ci doar sa constat ca sunt la fel de patriotic efervescente ca ale francezilor. Sfat practic: luati ghiduri frantuzesti pentru culturalizarea personala de acasa din canapea, dar nu pentru a afla unde sunteti si unde vreti sa mergeti pe teren. La capitolul asta sunt la fel de utile ca un tutu pentru un cioban.

Casuta pe malul unui canal.


Magazinul de bere si alte bauturi: sinequanonul oricarui turist care se respecta.


De pe canale adunata.



Magazin de ciocolata.
Am reusit saptamana trecuta s-o farmec peste masura pe mama soacra cu un osso-bucco prins zdravan de fundul olii, dar (aproximativ) salvat in extremis gratie talentului meu deosebit in domeniu. Un mare plus: si tata socru a fost impresionat, era aproape la fel de ars ca ala de i-l serveste consoarta de obicei, familiaritatea pretuieste uneori mai mult decat noutatea in domeniu. Plusul asta a fost asadar pus la treaba si supralicitat cu o oferta de mare exceptie: sa stea cu nepotu' un weekend intreg. Ne-au parasit plini de bucurie, eu experimentam acelasi sentiment, astfel incat nici nu mi-am dat seama cat de repede au trecut cele cateva ore pe parcursul a doua zile in care am racait intens carbunele de pe fundul olii respective.


Aveam un plan perfect: plecarea vineri dimineata, 3 ore de drum, 2 nopti al Bruges, sambata vizitat Bruges, duminica dimineata plecat la Gand, vizitat asta, si intoarcere acasa pe la 4-5 ca sa nu ne gasim ca fraierii in mareea de populatie care se intoarce si ea, ca noi, din weekend. Am plecat asadar vineri la 4 dupa masa, 4 ore jumate de drum (avantaj: manichiura executata in masina, nu in timpul efectiv de vacanta) ca musiu a avut sedinte, am stat sambata la Bruges, am mancat la pranz ceva care clar nu era in acord cu principiile cavitatilor noastre stomacale, ne-am suit in masina direct din buda duminica, am ajuns acasa la 3 jumate, am dormit pana la 6 cand am recuperat piticul si ne-am culcat din nou.


Mai in detaliu despre oras: noaptea nu prea se vede nimic, sunt baruri si restaurante multe, am gasit cu greu unul in care nu canta Lady Gaga si in care nu se fuma, ne-am pus la degustat eu un ceai, musiu berea locala, unul din motivele deplasarii in tara asta mirifica cu 6 din cele 7 manastiri care fac cea mai buna bere din lume (conform umilei opinii a subsemnatei). Foarte buna berea, am savurat si eu o juma de Belle Vue cu zmeura, mai fina decat Mort Subite, musiu o Achel si o Westmalle - foarte recomandate pentru cei (creca mai mult "cele") care se plang ca berea ii amara, baloneaza etc. Asta e SU PER BA, o prefer chiar vinului. Asta fiind berea facuta in manastirile trapiste.


Dupa bere, am trecut in revista magazinele de ciocolata, noroc ca nu sunt amatoare, ca daca eram imi petreceam trei sferturi din bugetul timp si bani pe langa tejghelele astora. Mi-am luat doua cojacuri in spirala ca aratau imbietor, aranjate frumos in buchete pe marimi si culori, o minunatie.


In pauzele pe care le luam de la statul in birturi si degustat bere (eu mai putin, dar stiu unde o sa vin ca sa sarbatorim venirea pe lume a juniorului doi) am vizitat muzee. Tot a doua casa ii un muzeu. Casele in sine sunt ca niste obiecte de muzeu, cu fatadele alea inguste si portile stramte, parca erau case de pitici. Muzeele erau dedicate sau berii sau artei religioase. De ultima ne-am plictisit destul de repede, incepand cu primul muzeu, un spital. Ma asteptam sa vad ceva unelte medicale de pe vremuri, poze cu operatii (chiar daca doar trepanaje si ciopartit de oase), am dat in schimb de o gramada de icoane, dinti de sfinti, petice de haine de sfinti, si explicatia care ne-a luminat: principala metoda de vindecare era rugaciunea. La etaj era o papusa gonflabila masculina, atarnata de tavan, de cam dooj si ceva de metri - arta contemporana. Da. Urmatoarele cam la fel, daca nu erau biserici sau catedrale, adaposteau oricum tone de tablouri pe teme originale si care nu se repetau deloc: crucificari, inaltari, nasteri, botezuri.


Am fost si la muzeul cartofului prajit, care e belgian de origine, normal, nu frantuzesc, dejaba l-au interzis americanii cand francejii au refuzat politicos oferta lui Bush de cautare de arme nucleare prin Orient. Am mancat niscai cartofi prajiti, ca de, daca la muzeul lor nu mananci, unde altundeva (in afara de TOATE restaurantele si barurile din oras) cu maioneza, dupa care am mai admirat niste tablouri din astea religioase originale si ne-am retras la hotel. Seara am reinceput vizitarea barurilor, la fel de faine, berea la fel de buna, insa stomacurile nu ne-au lasat prea mult timp de pauza. Le-am ascultat cuminiti, ca ce era sa facem, si ne-am abtinut de la orice in afara de cereale cu cafea. Am plecat acasa dupa ce am mai vizitat un muzeu plin de creatii artistice deosebit de originale, recte scene religioase.


A, inainte de a pleca ne-am umplut portbagajul cu bere, logic, ne-am bucurat ca nu a plouat, am ajuns la Paris, unde ploua, am luat tanarul, medicamente care sa faca pace intre diversele care ne populau stomacurile si am zis ca tre' neaparat sa mai vizitam barurile de peste granita. Cat de repede se poate.
PS: partea pozitiva, pe langa bere, e ca e primul oras unde m-am simtit cel mai putin "la altcineva acasa": toata lumea de pe strada e turist, sunt sigura ca localnicii se simt stanjeniti ca nu sunt si ei turisti.

vendredi 26 novembre 2010

Ninge

Adica pica zapada din cer, adica is zero grade afara, adica nici unul cat de mic, nil, nix, kein Grad, numa apa asta solida cu forme artistice care cade pe indelete si tacuta.

Bizar

Am avut az noapte un vis ciudat. Printre insomniile din ultimii 2 ani, nu-mi mai prea aduc aminte de nici un vis de la un cap la altul, dar asta a fost altceva. Drama. SF. Cu introducere, intriga, desfasurarea actiunii dar fara fo concluzie clarprecisa.

Introducerea era parca de la alt vis: bibilul din burta se misca asa de tare ca era cat p-aci sa iasa de la locul lui, ii puteam vedea capul, mainile si picioarele cum impingeau de dedesubt in sus si eu il indesam la loc.

In cadrul intrigii, cineva a anuntat ca pe pamant s-au strans un catralion (adoram cuvantul asta cand eram mai mica) de tone de gunoi si ca trebuie exterminati mutantii daca oamenii "normali" vor sa supravietuiasca in conditii decente. Eu eram asadar o mutanta, ca puteam sa ma agat de orice cu un elastic si sa ma deplasez ca o maimuta prin liane, numai cu niste salturi de kilometri intregi. Si elasticitatea elasticului trecea in corpul meu si nush cum numai ajungea sa ma unduiesc umpic ca sa imi iau din nou zborul. Adrenalina era pompata la maxim cand saream-zburam pe deasupra copacilor, cu picioarele inainte, ca un fel de pluta pe spate in aer. Nici cand visam ca doar zburam nu am avut asa senzatii. Asa stiam ca o sa ma pot feri de cei care voiau sa ma omoare dar eram foarte trista din cauza gunoiului de pe pamant. Asta o fost concluzia, simteam eu ca e de bine.

M-am trezit intr-un trup relaxat, de parca fusesem la cel putin doua ceasuri de masaj. Atat.

jeudi 25 novembre 2010

Minune

Az mi s-a intamplat o minune. Nu mi s-a mai intamplat asa ceva de mult, era si cazul. Orcum, a venit pe un fond clar anti-minune: ploaie, trezit cu japca la 8 jumate, trezit tanarul cu japca la 8 treijcinci trecute fix cand toata saptamana asta s-a trezit singur la 7 jumate. Sa mori nu alta, contra-minune.

Plecam de acasa la randevu cu pediatrul la 10h14 ca sa fim acolo la 10h20. Mustrari de constiinta, sa vezi ca mai si intarzaiem, prima data in paisp'ce luni. Ma calmez in fuga, ca virtutea asta a mea nemaintalnita de a fi unde zic la cat zic/trebe incepe sa se macine incet incet sub forta presiunii culturale. Continui cursa, ajung la cabinet, deschid usa, ma introduc in sala de asteptare, imi regulez respiratia. Imi vine asa ca un flashback: "nu umbla pe sub scaune, nu da cu piciorul in acvariu, nu linge acvariul, nu rupe planta, nu imprastia pamantul din ghiveci pe jos, nu pune mana cu pamant in gura, nu lua jucaria fetei/baiatului, nu ii trage de par, nu trage de perdea, nu iesi pe geam, nu rupe cartile, nu urca pe scari, nu plaaaaaaange/urla/racni, nu nu nu nu nu NIMIC NU-I VOIE" - toata povestea repetata de cel putin 10 ori timp de cel putin o ora de asteptare, maxim 2.

Nici nu incep sa respir ca oamenii, ca aud:
-Intrati, intrati !
Ha? Io? Aaa, noooi?!
- Nu, nu, in cabinet va rog...
?!? Ceasul de perete arata 10h21, o fi ca sa ma certe ca am intarzaiat, caut o scuza, a, micul vomitat inainte de a intra in lift, stanga-mprejur + schimbat de unde intarzaierea.

- Madame, puteti sa il dezbracati, e perfect, in forma, fara daune majore de cand ne-am vazut ultima data, ii fac vaccinul, va rog sa il tineti, multumesc, vai ce dragut esti, nu plange chéri, uite o reteta pentru un alt vaccin, mergeti va rog la farmacie sa il luati si i-l fac cand va intoarceti, multumesc frumos.
- ?!?
Intru a doua oara (in afara de "multumesc" x 10, mi s-a blocat complet aria lui Broca), acelasi "intrati, intrati, madam e aici pentru un vaccin, a mai fost azi dimineata", eu "multumesc".

Cand ajung acasa, ma dumiresc, nu indraznesc sa analizez, imi fac o portie festiva de cartofi cu paparada si castraveti murati si ma hodinesc - stresul pozitiv oboseste la fel de mult organismul.

jeudi 18 novembre 2010

Din Normandia, cu ploaie

Cum p-acisilea venii iarna cu geruri napraznice (azi au fost chiar +10°C), m-am incalzit la maini si interior cu un croissant au beurre (nush cum pot unii trai in tari unde nu exista asa ceva...sau foie gras...brrrrr), am zis sa ma ocup si cu rememorarea weekendului trecut. Umpic mai greu de pus in practica, gratie status quo-ului meu de la inceputul blogului, si anume nu am habar cum sa pun pozele unde vreau in text. Toate se pun la inceput si eu le trag-scap pe unde pot, da-i laborios tare. Lamuririle de rigoare is mai pe la sfarsitul carnatului imagistic, care beneficiaza pas cu pas de alte lamuriri, tot de rigoare.

Coulda, shoulda, woulda...

Ce se vede din gradina

Ce se vede de pe drum


Intre barbati

Who's in daaaa hoooood?!

Vaci normande (sper ca nu de carne, ca le cam atarna pielea pe oase)


Vaca normanda, prim plan (are oaresce farmec, zic eu, pe tanar l-a cucerit cat ai zice mu)


Ce-a mai ramas din padure


Bijuterii bio


Ce sa mai asteptam zile mai bune, am pierdut speranta ca om mai vedea o raza de soare pana la anul in iulie, insa am dobandit incredere maxima in tanti de la meteo care anunta lipsa de anticiclon peste lipsa de anticiclon. Si ploaie.


Am indesat juma de casa in masina, ca de obicei, si am purces la drum (scurt) pana in Haute Normandie. Unde am constatat o schimbare radicala de pozitie, de la canapea + teleu la fotoliu (sau scaun, dupa noroc) + semineu. Increderea in informatiile meteo nu ne-a fost stirbita, caci dupa multa ploaie am avut parte de si mai multa ploaie. Si vant.

Totul e bine insa cand avem la dispozitie tripla baby sitter pentru tanar, trupa de 2 verisoare + 1 var cu 25 de ani mai mici decat consortul (deh, gaura intre generatii foarte adanca dar nu nefolositoare in contextul potrivit), si ne-am ocupat cu ce se ocupa oamenii la sat cand ploua, normal. Am citit ziarul, din care am aflat ca noul avion de servici al lui musiu le prezident costa 49 de milioane de euro pe an (intretinerea), ala vechi doar 4, io ma gandesc cum se prezenta pana acum la intruniri intre capii lumii cu un avion asa de bagatelos si total de neinvidiat. Am facut mamaliga care a avut un oarecare succes la adulti si m-am rugat sa inventeze cineva o gena pentru mancat altceva decat crenvusti cu piure pe care sa o instaleze la copii, ca pana atunci friptura de pui, tocana de cartofi, spaghetele à la carbonara au avut aceeasi soarta ingrata, mamaliga nu a fost o exceptie.


Cel mai important insa e ca duminica nu a plouat asa de mult, am tras o plimbare in josul drumului de unde pozele de mai sus si de unde a trebuit sa ne intoarcem infruntand panta, da' am vazut niscai vaci si un vanator cu un caine obez.


Seara am avut parte de o mare coproductie franco-franceza, "Le dîner des cons" - unde prima impresie ca francejii cu maruuuunte exceptii nu stiu sa faca filme s-a confirmat (ce urasc sa imi zic "stiam eu"), is ceva de n-am cuvinte sa descriu, cu scenariile lor de copii de gradinita si "umorul" specific frantuzesc, pe scurt, caca-maca. Io m-am dus sa citesc o carte de un rus, Bulgakov, care dupa 2 romane citite mi-a facut o impresie nu proasta, da' asta cu Garda Alba parca m-a adormit instant dupa o juma de ora, mai ales ca din cele 30 de pagini citite in diagonala mare nu intelesesem cine si cum a murit, daca a murit, si cum vine treaba cu aia cu nume din cate 3 cuvinte care-s si mai lungi cand le scrii in fraceza.



Voilà marea aventura, de cateva zile suntem la Paree unde nu a plouat azi (inca), dar sa nu pierdem increderea in absolut mirifica madam de la meteo, care anunta cod portocaliu. Si ploaie.

samedi 6 novembre 2010

Metamorfoze culinare

Cum fumul de se propaga din bucatarie de cam o juma de ora buna incepe sa se risipeasca, ma asternui sa inscriu rezultatele aventurii culinare din dupa masa asta. Aveam clatite la program, achizitionate in forma lor de baza, praf la plic, de la buticul romanesc de pe malurile Senei. Ma gandeam cu pofta la inscriptia 'clatite pufoase', care atribut nu se aplica niciodata la clatitele mele clasice din faina, ou si, dupa preferinta, apa minerala, lapte sau mai stiu eu ce lichid, in afara de bere. Purced.

Cam ca niciodata, citesc cu atentie instructiunile pana la capat inainte sa execut pasul unu si sa imi dau seama ca e omeneste imposibil sa ajung la pasul doi in aceeasi zi. Fac un ou "spuma" (!), adica papara, cu telul, mestec un iaurt de 115 g cu oul ala care mai mult era muci decat spuma, si pun praful. Si se blocheaza treaba. Se face un cocolos mare si tare in oala, departe de pufos, as zice eu. Mai pun niscai lapte, cu de la mine putere pana se mai moaie maglavaisu', injur incet reteta executata cu atata grija. Ii lichid acu, tot nu pufos. Pun tigaia pe foc si prima clatita, da' nu o pot intoarce ca-i prea fleoscaita. Constat ca ii carbune pe o parte si necoapta pe aialalta, o asez totusi in farfurie si o gust. Mda, vag gust de vanilie si dejghinare maxima in gura, in veci nu o sa pot pune hecium-pecium in ea si sa o fac sul. De unde ma incrancenez si dau sa o fac pe a doua, la fel.

Trec la masuri de urgenta: Maïzena (un fel de faina de porumb cred, care inlocuieste faina alba la intaritul mancarilor) fo doua linguri pline, direct in cratita...noooot. Obtin multe gogoloase pe care nu le pot imprastia. Mai pun doua linguri intr-un pahar cu lichid si o desfac acolo inainte sa o torn peste restul. Mestec vartos, da-de da-de, da de unde, gogoloasele-1, Ioana-0.

Mai insist cu ele, poate is un fel de pancakes, care se fac mai mici in mijlocul tigaii, ca sa le pot intorce? Creca asa e, treaba devine oabla, si fac fo 4 din astea pe mijlocul tigaii, mai putin carbonizate decat prima (si a doua, acu de ce sa nu recunosc). In momentul ala incepe sa se ridice fumul adevarat, care venea de pe plita cu ocazia primei clatite intoarse care nu era coapta pe o parte si o improscat destul de multisor maglavais primprejurul tigaii, pe care nu l-am sters de lene. Deschid geamul, pornesc hota, inchid usa, dau afara barbatii, ma gandesc ca poate vaporii de Kenzo Jungle imprastiati prin par se opun fumului de clatite, dar nu-i asa.

Termin intr-un final, si iau dosul plicului la puricat, ca ce-i cu bulgarii aia de i-am obtinut de prima data. Confirm ca zice "100 ml de iaurt sau lapte batut" cum am vazut de prima data. Acu' ale mele 125 grame n-o fi chiar 100 mililitri, da nici de 5 ori mai putin, nu mi se parea necesar sa caut prin manualele de fizica la capitolul unitati de masura-transformari ca sa fac niste clatite, am mers pe instinct si incredere, parol.

La degustare am participat singura, m-am autosugestionat ca-s pancakes si mi-am turnat sirop de artar adus in bagajele proprii de prin New Hampshire parca, mult, si le-am ingurgitat cu destul de putin entuziasm. Din prima clatita, aia carbonizata, am desprins o bucata mai acatarii de pe margine si i-am servit-o tanarului, intre dejtele lui avea aerul unei meduze esuate, no problem, era dulce deci mancabila, deci mancata.

Cine zice ca nu-s o fire inchizitiva si inovativa, sa-si ia vorbele inapoi.

mardi 26 octobre 2010

In vizita

Deci, puloverul ala luat cu atata efort si premeditare din piata NU mi-a placut, dar ma asteptam la asta, de unde rezulta nici o suparare. De aia nu mi-a placut ca la-am probat cu pantaloni si cand a venit vremea purtarii oficiale aratam de parca as fi inghitit o minge din aia elvetiana de exercitii. O mica suparare totusi, unii invitati chiar au crezut ca am burta de la cele 5 felii de prajitura pe care le-am ingurgitat ca sa nu se plictiseasca singurele in burta antreul, felul principal, fructele, branza si cei 3 mililitri de sampanie. In rest, Victoriosul facea ture de la unul la altul, baby-sittere multiple nu era rau ca idee, in cautare de hrana recte coji de pita, da' l-am lasat ca o facea pe picioarele lui (pentru prima data oficial), deci merita din plin recompensele respective.

In alta ordine de idei dar pe aceeasi tema de oaspeti, alune, fistic, tambalau am zis ca hai sa ne dezvoltam viata sociala si sa invitam la noi pe cineva, ca baby-sitterul unic cu care ne multumim cand acasa e cam scumpa. Am invitat asadar niste prieteni cu un bibil de fo 8 luni, ca oameni chiar normali inca nu indraznesc sa bag in gura leului daca n-au cel putin auzit inainte ce inseamna sa vizitezi alti oameni cu copil. Cu cat mai mega activ, cu atat mai bine.

Cum ziceam, ne-am instalat la degustat sampania adusa in dar cu ceva crantanele, si anume aranjate pe spatarul canapelei, paharele in mana la fiecare, alunele si restul treceau si alea din mana in mana pana la solicitant. O persoana se tinea paznic de masa pe care aterizau in mod inoportun din cand in cand paharele, lucru observat cu multa acuratete de tanarul nostru pe care vederea a orice pe masa in afara de camionul de jucarie ii oripileaza si ii cauzeaza un reflex de zvarlire pe jos a tot ce nu e camion.

Ca tinerii sa poata sa impartaseasca niste momente placute impreuna, i-am chemat de la 5 la noi in loc de 7, presimteam ca e o greseala in momentul in care le comunicam noua ora la telefon, dar nu stiam cat de mare. In timp ce Sasha statea pe jos in pozitia gandac cazut pe spate, Victorolul il:
- tragea de par
- impungea in ochi
- folosea drept obstacol pentru rotiri la sol
- curata de praf cu fluturele de carpa cu antene luminoase
- si altele
Cand nu dadea ture de masa in cautare de prada usoara, dadea ture de sub masa in speranta ca fo aluna un fistic ceva isi gasisera loc de veci in raza dejtelor/privirii lui, eu dupa el, planta din colt nu il lasa nici aia indiferent, si redecorarea parchetului cu pamant uscat ii produce la fel de multa placere ca scoaterea cartilor din cele 2 rafturi duble de jos de la biblioteca, daca nu mai multa. Eu dupa el. Ca sa il calmam ii dam sa mance biscuiti si am fost foarte mandri cand a terminat respectiv biscuitul cu smochine, mai putin incantati cand de fapt l-am gasit mozolit, lipit de roata caruciorului musafirului.

A mers in 4 labe, pe burta, in picioare din salon in bucatarie, in hol, in camera, se intorcea doar sa il mai traga de par pe companionul "de joaca". Cand s-a calmat am vazut cu oroare ca iar a inceput sa saliveze ca acu o luna in urma, id est sa imbibe toate jucariile cu scuipat, dar oroarea s-a mai domolit cand am constatat mai indeaproape ca de fapt vomitase pe jucarie, nu era doar clasica apa cu bule. Si pe pantalonul lui musiu tata lui Sasha, si pe covor, si pe papucii lui proprii si personali si noi nouti. Am putut vedea astfel ca de fapt si mancase destul de mult din biscuitul cu smochine, nu era chiar tot lipit de roti si ne-am simtit usurati fata de musafiri si carucior. Pantalonul se curata mai repede. Papucii se arunca, ca de aia prefer sa ii achizitionez 2 perechi cu 5 euro, in caz ca.

Pe la 8 jumate am cazut de comun acord cu consortul ca de fapt nu ii este somn, i-am servit cina la biberon si l-am culcat. A protestat in jur de cam 5 minute si l-am mai auzit a doua zi la 9 fara un sfert.

Odata trecuti la masa, i-am lasat pe musafiri sa se bucure vizual si gustativ de varza à la Clouj, tuica de Maramu' si vinul de Bergerac, eu ma uitam cu mare absorbire la Sasha, ca am auzit ca se transfera in acest fel caracteristicile principale ale obiectului scrutarii asupra copilului nenascut inca. Si asta din cauza ca ce vedeam era obiect de muzeu: un copil care statea in carucior cu tetina in gura si ursuletul in mana, dadea din picioare si gangurea, si atat. Si asta timp de 2 ore jumate, cat timp a durat cina. La sfarsit a adormit. L-am supranumit "copilul care priveste tavanul". Metoda de "educare" a copilului in utero trebuie sa functioneze, trebuie sa functioneze, trebuie sa functioneze, trebuie sa, trebuie, treeeeeebuieeeeee...

vendredi 15 octobre 2010

Mai noile creatii









Si in cuvinte:

- o caciula cu canac, uuuuuumpiiiic cam mare, d-aia e trist in poze ca ii venea in ochi,

- o vesta cu maneci ci cu jumatea stanga mai mica decat aia dreapta, lucru neobservat in timpul crosetatului si uitatului la Dexter, da' am reparat-o impecabil cu o floare-steluta cusuta pe jumatea dreapta mai mare (la origine doar floare, da nu mi-a iesit chiar superb, ca era ata prea groasa, de unde liniuta si extra precizarea din dreapta-i)

- o alta caciula umpic mai mica, pentru noua verisoara a Victorolului (si vesta cu maneci tot pentru ea e, in caz ca planifica un concediu in Siberia anul asta, o sa le prinda numa' bine, ca e calduroasa si tzapana, cum ii sade bine unei veste de iarna).

In rest voilà un mini-dialog cu tanarul, dupa pranz, pe care il reproduc cu fidelitate:
- Vrei sa ne jucam cu masina?
- Cacacacacacacacacaca!
- Vrei sa citim daca nu?
- Cacacacacacacacacacaca!
- Cartea asta cu insecte ii buna?
- Cacacacacacacacacaca!
- Na haaaaaaaaaaaaaaaai se te culci daca nu...
- Aaaaaaai!



mercredi 13 octobre 2010

Cu o ocazie speciala

Avem sambata o ocazie speciala, o seara in ger (pentru mine ger e orice cantitate de mercur care coboara sub 25°, dar nu mai mult de 5°, cand ating un prag psihologic "siberian" si nu ma mai dezlipesc de radiator), vant si eventual ploaie, unde o sa defilam in fata familiei extinse si a numerosilor prieteni de, adica oameni pe care ii vad o data la 3 ani.

Asadar cu ocazia asta speciala, mi-am zis ca ar fi cazul sa imi iau ceva de imbracat, si anume o rochie-pulover-tunica, intr-o singura culoare, groasa si crosetata, care sa nu fie atat de "transparenta" cu noile mele 4 kile puse recent pe buca stanga, aia dreapta si pe fund. Doar atat voiam, preconizam maxim o juma de ora, caci ma insotea barbatul mic, non-fan de cumparaturi. In timp ce ma/il imbracam, studiam atent problema, si m-am intristat subit: stiam foarte bine ce voiam si ca de obicei in cazurile astea precise, eram sigura ca nu o sa gasesc obiectul dorintelor, o sa trebuiasca sa ma multumesc cu ceva net inferior, desi am vazut modelul asta de chestie la mai mult de o purtatoare. Usor enervata deci, am purces la piata. Am avut grija, ca intodeauna sa pun in portmoneu cu cel putin 150% mai multe unitati monetare decat prevazusem pentru RPT-aua respectiva, ca cine stie.

La prima taraba era intr-un fel ce cautam eu (cu mici exceptii: fara guler si dezavantajand prea tare ramasitele de silueta pe care le mai arat fara sa ma codesc ceasuri intregi), dar voiam sa vad ce mai e in rest, piticul era ocupat cu urmaritul din coltul glugii a gagicilor in carucioare si cateilor in lesa. Incep tura, ma gandesc ca parca as avea nevoie de o pereche de pantaloni largi, dar nevoia nu a atins inca culmea absoluta, cum ar fi nevoia de o a treia pereche de cizme pentru iarna, deci continui tura. O haina de iarna larga: e nevoie sau nu? Masor repede pe scara cizmelor, si constat ca nu a atins cota maxima nici asta. Dau de un nene cu ciorapi, nu mai masor nici o cota, is negri, grosi, par largi si fac numa' juma din cat am platit anul trecut pe perechea maro, deci adjudecat. Culoarea neagra nu imi stirbeste libertatea de cautare a RPT-elei, nici un fel de constrangere in plus pentru model sau culoare, cu incredere si sperante noi, trec la impins caruciorul printre randuri.

Increderea si sperantele astea noi noute se erodeaza repede cand vad ca nu prea am de ales, sunt doar 3 vanzatori de chestii din astea de vreau eu, in total doar 7 modele: cum pot sa aleg in deplina cunostinta de cauza, saptamana trecuta erau cel putin 7 vanzatori!!! Ma cutremur, modelul pe care il aveam in cap incepe sa se destrame, sa vezi ca (IAR) nu gasesc ce vreau, cumparaturile sunt un chin, o sa fiu rau-dispusa tot weekendul, unde pe langa frig, ploaie si vant o sa am parte de o chestie pe care am imbracat-o deja de cel putin 2 ori si cel putin 3 persoane din adunare au mai vazut-o. Iui.

Ma duc inapoi la prima taraba, incerc un pulover din asta, care imi placea mai mult, desi in culori diferite si un pic cam numeroase pe gustul meu: prea scurt!!! Deznodamant ca asta n-o vazut tragedia greaca de cand mama ei o facut-o. Incerc modelul doi, culoarea unu. Mda, sa zicem (era ala de-l ochisem la inceputul inceputurilor): prea decoltat, nu destul de gros, da molicel, provoca o senzatie placuta la atingere cu palma, ca nu il simteam pe corp din cauza de flanela groasa de bumbac. Cu gat. Flanela. Vanzatoarea ma flateaza in mod ordinar si evident, zice ca imi vine foarte bine, ca-s inalta si slaba, sunt complet de acord, astfel incat indraznesc sa ma uit la mine si din spate. Cand dau cu ochii de kilele alea, ma rotesc la loc cat ai zice 29 de euro, ii las si ma pregatesc de plecare, nu inainte de a-i arata cu ce ciorapi vreau sa asortez vesmantul, imi zice ca se duce si ea mintenas sa isi ia o pereche, ca e exact ce cauta de nu stiu cata vreme si ce gusturi bune am. Prind aripi, imi revine si memoria si cu ea imaginea unei tarabe de bijuterii. Scara nevoilor s-a prabusit de mult, clar ca nu puteam sa ma duc cu un model de imbracaminte care nu imi placea asa de mult fara sa ii asortez si niscai bijuterii care tot la fel de putin imi placeau, de care mai am 5 kile acasa, dar pe care le-am purtat de cel putin 2 ori, alea pe care nu le-am purtat niciodata inseamna ca nu mi-au convenit post-achizitie.

Aici caut repede-repede, caci nivelul sonor venind din directia caruciorului creste-creste, mi-a atras atentia si un nene care pierdea vremea printre ate si ace de cusut, ma uit urat la el, isi retrage remarca injurioasa din priviri. Intre timp imi gasesc si colierul pe care mi-l doream in mod moderat, ii asortez niste cercei, si, culmea, gasesc si doua bratari, nu aveam timp sa caut mai multe, ca unde nu imi placea asa calitatea ma gandeam sa compensez cu cantitatea, insa urletele se transformau in ragete, si dau sa plec.

In drum spre iesire, multumita fiind de achizitii, imi aduc aminte (ce chestie, cum imbunatatesc cumparaturile starea memoriei) ca nu mai am prea multe mere acasa, intru in piata de alimente, iau 4 pere si un strugure mare, si ma retrag spre casa.

Bilanul cumparaturilor unui singur obiect intr-o juma de ora maxim: achizitionat 5 obiecte (si jumate de fapt, ca puloverul ala vine cu o esarfa) plus strugurii plus perele intr-o ora jumate. Nu-i rau deloc, am si un proiect personal pentru data viitoare, sa imi imbunatatesc recordul in mod vizibil.

mardi 12 octobre 2010

Despre oi

Am vazut mai demult o stire la stiri despre niste oi, pe care am tot rumegat-o inainte sa imi fac publica opinia asupra-i.

Si era vorba asadar de 600 de oi, numar intreg, care intr-o noapte nush ce cautau si au ajuns pe marginea unei faleze, iertata fie-mi nestiinta intr-ale geologiei, ca nu era o faleza de la mare, ci una de la munte, sub care era o poteca folosita de turisti. De pe marginea asta au cazut toate si si-au gasit sfarsitul. Zic de noapte, ca asa au concluzionat aia de la CSI Grenoble dupa ce le-au luat cu elicopterul si dus la autopsie...

Eu tot stateam asa si ma gandeam cum se poate face ca 600 de oi cad cu toatele? Alea din randul doi cand le-au vazut pe alea dinaintea lor ca se pravalesc le-au urmat exemplu in loc sa se fereasca? Ma gandesc ca behaiau ele pe masura ce cadeau, si in limba oilor o fi ca un semnal de alarma, oare ele nu au un behait anume in functie de situatie? Si sa zicem ca primele hai o suta au cazut, restul chiar au hotarat sa faca la fel in loc de stanga-mprejur? Nu si-au dat seama nici dupa doua sute, hai trei ca ceva nu-i in regula? Ca doar nu le impingea nimeni de la spate...

Cum naiba poate instinctul de turma sa fie mai puternic decat ala de supravietuire? Sau tocmai asa supravietuiesc ele de atatea sute de ani, stand in turma si doar din cand in cand comit sinucidere in masa, pentru mentinerea echilibrului in numar...

Cert e ca numaratul oilor care cad de pe faleza aia ma tine treaza de ceva vreme, creca e cazul sa ma apuc sa numar altceva care nu are instinct de turma, probabil plopii de pe trotuar...

lundi 11 octobre 2010

Adevarata problema

To'ma am primit telefon de la spital, amniocenteza o fo' bine, nu este trisomie 21. Mai urmeaza o luna de asteptari pentru analiza la toate suflarea cromozomiala a flacaului, stresul ia o pauza.

Incepe altul: ce numa dom'ne, ce nume? Ca eu eram gata sa bag mana in foc, sa imi tai un picior (nu as fi fost gata sa imi pierd podoaba capilara totusi) si altele ca e fata, asa simteam eu, desi voiam sa fie baiat, aveam cel putin cateva nume dragute de fata, de baiat nik. Acu o luam de la capat, cu caietul de sarcini aratand cam asa:
- sa fie usor de scris fara a-l zice pe litere in franceza
- sa fie pronuntabil usor in romana, engleza, franceza. Ma gandesc ca s-o fi pierzand f-odata prin aeroport si il striga tanti aia cu microfonul, sa isi recunoasca saracul numele inainte sa il dezimbarcheze, sau cum s-o zice.
- sa fie potrivit unui director, unui artist, unui sportiv
- sa nu fie prea batranesc, nici prea copilaresc
- sa nu fie unul careia i se dubleaza prima silaba (sau altele) intr-un mod ridicol, stiut fiind faptul ca francezii au acest obicei: Pauline -> PoPo, Damian -> Dada, Agathe - Gagathe etc
- sa nu fie prea lung, astfel incat sa ajunga sa fie chemat dupa o abreviere a respectivului
- sa sa nu fie nici prea original, nici prea comun, in nici un caz un rezultat al vreunei amestecari aleatorii de litere
- sa imi placa mie, ca dupa aia il conving eu pe musiu

Probabil ca mai sunt si alte criterii de care am uitat acum, ca am inceput cautarea intensiva. A, tre' sa se potriveasca cu Simon, ca e al doilea prenume, ca pe mosu meu. Noa, ma duc pe internet sa caut.

jeudi 7 octobre 2010

Dupa un an

si ceva zile mai precis, ca de fix dupa un an eram in fata laptopului matern ascutindu-mi rabdarea si unghiile la o manichiura tacticoasa pana asteptam sa apara cate o litera pe ecran. Ce-i mai nou asadar, ce a ramas neschimbat plus cateva reflectii personale asupra faptului de a fi si mama.

Aspect exterior: creste, creste, ii schimb garderoba o data la doua luni, ce as vrea sa fiu si eu in pielea lui din punctul asta de vedere. Mai bizar e faptul ca e blond (inca zic eu), parca nici nu e al meu cand ma uit la el, dar e dragut asa, are scuza perfecta cand se apuca sa urle prin magazine/avioane/cabinete de doctori etc. Acu inteleg cand mai aud pe unul altul zicand ca nici nu isi da seama cum trece timpul, mai ales cand am pus in cutii hainele de o luna, parca-s de papusa.

Mancatul: capitol unde intelegerea mutuala pe care incerc sa o cultiv cam scartaie. Ii fan de biberoane si lapte, nu mai mananca mancarea pe care i-o fac eu, numai aia din comert. Pregatirea mesei dureaza de 3 ori mai mult decat ingeratul in sine, caci trebuie sa aiba la dispozitie: fluturele, catelul, 2 linguri, cutia de compot si aia de iaurt, pe care le arunca pe jos unul cate unul si eu trebuie sa le adun si sa i le dau inapoi. Inainte sa ii dau obectul in mana, casca gura si poate si inghite, daca nu, scuipa. In restul timpului, nu casca gura decat ca sa urle.

Cand eram la biberoane, era infinit mai simplu: bib 15 minute, digestie, vomitat, dormit. NU plans.

Dormitul: de la opt jumate seara, la opt ziua, cand ploua - cate doua sieste pe zi, in rest, una. Mai demult facea 3 sieste pe zi. Aici n-am ce zice decat sa nu isi piarda naravul.

Deplasarile: peste tot, si mai ales unde nu trebuie, cu precadere in jurul ghiveciului unicei plante pe care am reusit sa nu o ucid inca, pentru a imprastia pamantul peste tot, nu inainte de a-l verifica la gust, evident. O neta preferinta pentru bucatarie si sertarul de cratiti si oale, pe care le rearanjeaza dupa principiul feng shui al bebeului, adica da cu ele pe jos.

Din nou capitol unde era mai simplu mai demult, cand statea in scaunul care ii vibra bucile sau in leganut. Si cand te gandesti ca abia asteptam sa inceapa sa umble. Mai are un pic si o sa umble umble, ma ingrozesc...

Vociferarile: la fel de galagioase ca intotdeauna, acum acompaniate de degetul aratator indreptat cu mai multa sau mai putina precizie catre tinta vizata. Cand chiar nu inteleg ce vrea, flutura din mana. Plange din orice si tine mult, zice "dada" cand il vede pe genitoru-i, eu inca nu am vreo denumire. Abia astept sa vorbesca f-un cuvant doua, ca asa e cam impiedicata relatia cu el.

Comportament: incep sa imi dau seama ca are o vointa si intentii ceva mai clare, insa nu inteleg de ce ii loveste pe copiii cu care se joaca, desi nu ii fac nimic, ba dimpotriva. O sa tin minte pentru eternitate cand i-a dat una in cap unei fetite la nisip cu o tigaie de plastic, asa din senin, si dupa aia radea...oare sa ma ingrijorez (?)

In general: ma gandeam ca la un an, bibilii sunt o tzar mai rasariti, ma asteptam sa zica o vorba doua sau macar sa am impresia ca am cu cine ma intelege - vise...Cateodata ma cam plictisesc, nu prea intelg ce vrea sa faca, ce jocuri ii plac, il las sa se joace singur si mi se pare ca e OK, dar totusi ma simt vinovata ca nu fac mai multe pentru el; in acelasi timp, nu prea stiu ce altceva as putea face. Cand eram mai mica nu intalneam astfel de probleme jucandu-ma cu papusile, si o faceam zile si ore in sir, acu nu mai am rabdare sa il vad un pic mai mare si mai dialogand cu mine. Nu sunt facuta sa fiu mama de bebe, e clar, asa cum nici sarcina nu mi-a facut cine stie ce placere. Nu stiu cum unii pot sa se extazieze asa de cate un bebe, si sa fie asa de absorbiti de "relatia" cu el: care "relatie" (in afara de cea strict fizica, normal)?

Si nu in ultimul rand, o intrebare super egoista dar nu pot sa ma impiedic sa mi-o pun: oare daca nu era asa dragut, cum as fi fost in preajma lui? Stiu un cuplu cu o fetita cam negricioasa, cu un nas pana in gura si urechi enorme, cu freza de Tintin, si totusi ei zic ca e o printesa. Probabil ca nu ne uitam la acelasi copil...hai ca inchei inainte sa devin si mai "lucida" decat doza universal acceptata, redeschid subiectul peste un an.

mercredi 6 octobre 2010

Mega organizare

Imi vine sa scriu despre weekendul asta plus luni ca asa organizare nu am mai vazut nici la mine. Nu in viata personala, de tip dulapuri, sertare, dulapioare, rafturi, camari si restul, ci in aia profesionala, unde stiu si cea mai mica foaie de hartie de acu 3 ani si pot sa indic cu precizie unde se afla. Plictisitor de organizata e viata mea la lucru, cel mai mic derapaj declanseaza crize de anxietate. Intotdeauna am totul cu mine si un back-up, pentru orice situatie. Niciodata nu am fost luata prin surprindere de ceva iesit din comun, gaseam o solutie pentru tot si toate. De aia probabil munca in echipa imi displace profund, caci nu pot controla 100% totul.

Sa trec la ilustrare totusi: juniorul face bronsiolite destul de des, duminica am aterizat cu el la urgente, ca jumatatii mele mai bune i se parea ca nu respira bine. Si avea dreptate. Dupa un mini triaj la intrare, ne trimit intr-un box. In 2 minute se prezinta o asistenta, care in tot 2 minute ii instaleaza ceva fire colorate peste tot, ii ia temperatura, tensiunea, masoara cantitatea de oxigen, completeaza fisa, ne zica ca a chemat pediatra, paraseste sala. Vine pediatra: ia fisa, intrebari in plus, ascultat pieptul, spatele, nu ii place cum respira, hai in alt box la aerosoli. Hai. Alt asistent vine in alte 2 minute, tac-pac instaleaza chestiunea, ii pune masca, il tine de maini, tac-su de picioare, eu in brate, urla din ce plamani i-au mai ramas intacti, dar rezista. 6 sedinte de cate 10 minute cu 10 minute pauza. Pentru restul, puteam sa imi reglez ceasul dupa ritmul in care veneau sa ii reinstaleze chestiunea, intre 9 si 11 minute maxim. Dupa ce terminam chestiunea, pediatra revine, il asculta, tot nu ii place, faceti o radiografie. Asteptam cam 10 minute. Facem. revenim in box. Revine pediatra, il interneaza. Mergem la receptie, ne ia in primire o asistenta, ne conduce in alta cladire, ajungem, alta asistenta ne instaleaza in camera, o trimite pe prima inapoi ca a uitat niste hartii, ii da un compot lui Tzo intre timp, il mananca.

Vine pneumologul: ne ia in primire, ne explica ce si cum, aveti intrebari, duh, ne-ai zis tot, ce sa mai intrebam, aerosoli la 4 ore, am inteles, ne-am cutremurat, consortul sta noaptea cu el, eu ziua. Vine alta asistenta, ne intreaba ce mananca, ii zic, ii aduce exact laptele pe care il bea el, cu exact cerealele pe care i le pun eu in lapte. Un mic plus: ale lor is cu aroma de vanilie. Ne instalam, descoperim setingul: cam vetust, vopsea cazanda, nu am inteles de ce intre camere sunt geamuri mate si nu ziduri, parca eram intr-un box de cai. Las' ca mere. Are o camera cu jucarii, prieteni de astm si lego, no problemo pentru tanar. Fix la 9 au revenit cu aerosolii, constantele. Dupa aia fix din 4 in 4 ore, dixit ma man. Dimineata preiau stafeta: rediscutie cu pneumologul, alte asistente decat alea de ieri, fiecare stia exact despre ce e vorba. Perfect. Ziua lunga, copiii urlatori, culoarele misunau de oameni, toti calmi si binedispusi. Interna de seara: zica ca daca totul e OK a doua zi dimi ii da drumul, inainte de 10, cu tratamentul de facut acasa. Vine seara, trece noaptea, revin pe baricade: la 9 vine alta asistenta, isi face treaba, la 9 jumate interna, ne da fisa de externare, protocolul de ingrijiri, explica pe unde ies, ma fac ca inteleg, le zic la revedere la asistente, ies. Ma pierd, ploua, nu am umbrela, mi se strica freza intinsa cu atat de mare grija, la naiba cu toamna la Paris, la naiba cu externarile alea, unde sunt, a, la internari, normal. Exista si internari de adulti la spitalul de copii? Tanti din spatele ecranului face ochi mari, deduc ca da, las' ca va rezolv eu de aici, sa nu mai mergeti 10 minute la externari pardon internari copii, mercic, oricum excursia ar fi fost mult mai vasta in timp pentru mine, imi retin gandul. Plecam. Ajungem in statia de autobuz, intr-un minut se prezinta magaoaia, ajungem in pace si liniste.

Seara, un mic plus: are ceva sedinte de kinesiterapie respiratorie de facut, ma risc sa ma prezint la cabinet fara randevu, terapistul de serviciu ma recunoaste, il suna pe cel care se ocupa de tanar de obicei, era 6 fara un sfert, zice ca vine la 6, OK. Vine la 6 fara zece, il stoarce de muci timp de 15 minute, urla, las ca-i pentru binele tau, il impachetez, merci, plecam. Revenim maine.

Concluzie: chapeau spitalul de tinere progenituri, is clar geloasa pe cum merge treaba pe acolo.

mercredi 29 septembre 2010

Mini revelatie

Asta s-a intamplat dupa ce au trecut efectele secundare si tertiare ale intalnirii cu fonctionarii romani, si mai ales cu notarii. Urmeaza sa comunicam in triangulatie simpla: mama-fonctionari-eu si viceversa: tanti de la primarie zice ca daca statul francez nu imi da alocatie, ala roman trebuie sa imi dea, si trimite dosarul la nush ce directie a cuiva, de unde o alta tanti o suna pe mama ca sa vie de urgenta. Se duce carevasazica, si ii zice tanti asta ca de fapt ei trimit dosarul in Franta si cer statului francez sa imi dea alocatie (!). Noa, sa o vad si pe asta. Mama imi da raportul, eu ma enervez, ii zic sa mearga inapoi la primarie. Merge si imi re-da raportul: tanti de la primarie zice sa nu se mai duca la tanti de la directia nush care ca e usor iritabila, si ca de fapt ea trimite nush ce formular la statul francez si daca se dovedeste ca nu iau alocatie, imi da statul roman. Mama imi confirma ca nu asa o zis tanti usor iritabila, ma enervez si o trimit inapoi la scorpia iritabila, sa vad daca o primit ce i-am trimis pe fax, ca sa poata ea sa verifice nush ce in Franta. Urmeaza re-re-raport triangulat, ca la telefon nu raspunde nimeni, si vaz ca nici la mailuri. Ce surpriza.

In rest, cum am eu asa timp mai mult de cand m-am intors in micro-climatul parizian, aka in ploie, nori, vant si frig, am zis sa fac ceva folositor, adica sa crosetez. Am mai avut ceva tentativa de crosetat acu fo cativa ani, s-a soldat cu un sfert de fular si cam atat. Acu mi-am luat si o carte, si in asta consta microrevelatia in sine de fapt, ca uite, inteleg modelele, sa fiu a naibii daca nu.

In general am asa o teama fata de chestii DIY, ca neuronii mei blocheaza aproape total accesul intre citirea modelului si executarea lui, probabil dintr-un insitinct de supravietuire ultrasensibil. Acu' l-au deblocat, si prin urmare, am aproape inteles cum se fac chestiile alea faine, cu flori si arce si picioruse duble si triple. Nu am mai avut asa moment de declic de cand am priceput cum se coase drept cu masina de cusut (electrica, aia manuala e inca o corola de minuni neintinata), si dupa 3 zile de rasfoit si crosetat constat cu placere ca avantul nu mi s-a micsorat simtitor, ci doar un picut micut. Asadar zilele astea crosetez si ca de obicei, gasesc si activitati care sa impiedice (dar numai putin de tot) derularea lucrului manual, ca asa-s eu, duala, daca nu chiar triala, ca ma bantuieste gandul sa scot si masina de cusut sa fac ceva, nush exact ce, si astept sa vad in cateva zile ce alta mini revelatie care sa o inlocuiasca pe prezenta o sa am.

Pana atunci o iesit o tzaruca de soare, iupi.

lundi 20 septembre 2010

O zi ca oricare alta (sau mai multe)

La indemnurile consortului de a-l face pe junior si roman, am stat intens pe ganduri si mi-am zis ca poate da. Nu ii strica. Lui. Sa vedem etapele: la ambasada Romaniei la Paris, ca cer mai putine hartii, s-au schimbat regulile: 250 de euro in loc de 65. Las-o balta, de banii astia ii fac cetatean al Dubaiului.

Dar daca tot am tradus niscai hartii pentru el, hai s-o fac in Romania, in vacanta. Mea. Si daca tot am inceput cu hartogaraia, hai sa trec si pe la politie sa refac buletinul, ca ala vechi l-am aruncat intr-un elan de curatenie prin casa. Toate intr-o zi, planificate la minut si secunda, noroc ca am avut inspiratia sa il las pe tanar cu tac-su, in loc sa il port cu mine la politie, desi ma gandeam ca ar putea sa ma ajute urland si bagandu-ma astfel mai repede mai in fata.

La bulentine, 4 ghisee in loc de unul, tot pentru tot judetul, plus un nene intr-o cascalie care cica verifica dosarul si dadea un numar. L-a verificat, a zis ca e OK, am numarul, ma pun sa stau la coada. Intru. Nenea de la ghiseu imi cere act cu poza, arat pasaportul, nu e bine, ca sunt domiciliata in Franta, nu am drept sa fac buletin. Sunteti sigur? E sigur, finca e de opspce ani in ploitie, vai numai atat? Nu se vede, ce fac eu acu? Inapoi la biroul de verificari, sa fac alt dosar. Organe sexuale feminine si masculine, doua ceasuri am stat la coada. Verificatorul imi zice ca de ce nu mi-ati zis, eu ce sa va zic, ca de fiecare data cand arat pasaportul imi cer buletinul in Romania, de unde sa visez ca nu se poate, ei nu se poate, dar pasaportul tine perfect loc de buletin, romanii nu sunt obisnuiti sa lucreze cu ei, ei baga-mi-as ceva in cretinii care nu stiu asta si ma fac sa stau la cozi din a doua zi de vacanta. Fac alt dosar, pentru provizoriu, cer banii inapoi, ca-i mai ieftin, fac poze din alea de hartie peste drum, vin inapoi, dau sa intru la nea cu experienta in buletine, nu ma lasa, ca imi trebe numar. Pai am deja unul, nu-i bun, ala ii pentru buletin, acum va trebuie unul pentru provizoriu, ies la verificator: sunt insarcinata, nu mai pot sta inca doua ore la coada care deja se ingrosase simtitor, nu se poate face altcumva (ca nici nu era vina mea ca nu completasem dosarul bun, dar verificatorul a inceput sa se poarte omeneste cu mine, si nu i-am scos ochii), ba, intrati la primul ghiseu care se elibereaza, intru, se rezolva, ies, plec, multumesc prietenului de la verificari.

Alt contact interesant: notarii, sau vacile cu sigiliu. Iau mama si tanarul, ca nascatoarea-mi trebuie sa ridice certificatul de nasetere international ca sa vezi, si dam o tura la notari. Toti la etajul unu si mai sus, fara lift, noi cu caruciorul, eu cu burta, mama cu anii. Gasim doua vaci la parter. Ii zic in doua vorbe ce vreau ( sa ridice mama transcrierea certificatului de nastere de la primarie), nu intelege, ma trateaza ca pe un cacat, imi zice sa ma duc in alta parte ca nu intelege ce vreau. Ori eu is cretina, ori aia e handicapata. Ies urland si injurand locuitorii mirificii tari care nu accepta pasapoarte in loc de buletin si din cand in cand devin notari lobotomizati.

Al doilea cabinet: vai, dar sa aduceti actele si va fac programare. De ce pula mea nu imi faci programare acum, daca tot is aici? Vai, ca trebuie redactat, si ia timp. Io am mai vazut imputerniciri, si stiu ca au ceva modele unde completeaza numele si ce-i diferit, cum dracu scrie madam notara asta, cu penita si dejtele de la picior?! Plec. Injur cat cobor doua etaje.

Al treilea: ma lasa sa intru, ma chinui sa trec pragul cu caruciorul si sa tin usa de o tona cu spatele, vai, reveniti, nu e aici (era ora unjpe, avea program de la opt la patru), da unde pizda ma-sii ii plecata asta?! Si nu puteai sa imi zici inainte sa ma rup in figuri pe aici? Dar nu stiam ce vreti... Zau?! Sa impartasim retete?! Sa discutam despre Avon versus Oriflame?!

Al patrulea: admir peretele in forma de altar, crucile de la gat, icoanele din fata, spatele, stanga ecranului, si imi zic ca poate poate (?). Va trebuie certificatul de nastere...imi implodeaza creierul, matele, inima si alte cateva organe interne. Pai mai bovina blonda cu cinci kile de aur imprejur, nu auzi ca de asta vin, sa o trimit pe mama sa il scoata?!? Ma transform instantaneu intr-un cacat in fata ei, si incepe sa ma trateze ca atare: veniti maine atunci. Da? Dar azi nu se poate? Nu (nici nu se mai uita la mine), maine dimineata. De la 8 la 12 dimineata? A, nu, de la 8 la 10. Maine era vineri, programul de pe usa nu zicea nimic de dranjatul vacii intre alte ore decat opt la saispce. Futu-te-n cocul ala decolorat cu praf de la bazar. Plec.

Ajung acasa, ma apuca sangerarile. Noa, las' ca nu-i nimic, notarii sa o duca bine. Ma duc totusi la doctor, totul e bine, si parca vede si ca e baiat, ca are putza externa. A se confirma. De atunci stau in pat si ma uit la tv. Am vazut un episod de Criminal Minds cu tigani romani. Am si despre astia o parere, da' astept regenerarea totala a organelor implodate.

lundi 13 septembre 2010

!!!!!!

Daca tot ma bucur de niscaiva liniste generata de descoperirea din partea juniorului a unei gropi cu nisip in curte si petrecerea dupa mesei in respectiva materie, urmata de o binemeritata epuizare care a degenerat in somn pe la 7 jumate seara, m-am apucat sa ma mir, si sa exclam cu volum maxim pe tastatura: CE CHESTIE!!!!!!!!!!!! despre o anumita tendinta, enuntata mai jos.

Ce sa ma mai incurc cu declaratiile profesorilor de romana din scoli, sau cu insalivarea dejtului pentru datul paginilor gramaticii academiei, o iau asa cum este, si ma mai inarmez cu rabdare si intelegere, ca-i nevoie mare. Cum ziceam, ce am constatat prin orasul asta mirific de il numesc 'acasa' cand sunt departe de el e, si anume, o generalizare, de care ma feresc de obicei cat pot, dar de data asta vine si exceptia. Incerc sa creez o cauzalitate scuzativa, uite si de ce: cum ma asteptam, in Romania, inclusiv 'acasa', se fumeaza peste tot, si se anunta faptul inca din vitrine, sa nu fie loc de indoiala: IN ACEASTA UNITATE SE FUMEAZA!!!!!!!, sau varianta LOCAL PENTRU FUMATORI!!!!!!. ''Treaba" e in general scrisa pe o foaie A4, cu litere de tipar, Arial Black, peste 24 ca marime, bold si/sau italic, urmata de nenumarate semne de exclamare sau mirare, dupa caz. Reprezentarea grafica e aproape identica, difera usor numarul semnelor respective.

Interpretare: mai, luzarilor care aveti nefericirea sa nu fumati, tineti-va departe, or else...sa nu aud comentarii, tuse semnificativ dezaprobatoare, aici discriminam pozitiv fumatorii!!!!!!! Un semn de exclamare: merge, doua, sa zicem, trei: maxim maximorum, de la trei incolo, o iau personal.

Ma gandesc daca cineva le-a facut apropitarilor observatie in vederea raririi cumulusilor de fum, si de cate ori a fost cazul, de s-au enervat cei in cauza iremediabil pe sacaitorii astia de nefumatori, si le vorbesc pe un ton rastit si cu litere mari, si fiecare semn de exclamare e pentru cate unul care se plangea prea mult. Ma rog.

Al doilea, zarit pe masini: ATENTIE LA MOTOCICLISTI!!! - adica, ce? Opreste masina si studiaza-i cu atentie, sunt ceva de neuitat? Motociclistii fac ceva ce automobilistii nu fac si nu s-a mai vazut pe lumea asta? Ce fac motociclistii de merita o tripla exclamatie? Vreau si eu...A se nota parsimonia in ceea ce priveste semnele de exclamare.

Altul, prin magazine: PRET SOC!!!!!!! CEAPA LA 1,20 LEI/KG, sau variante, la fel de socante. Iui, ma lasa fara replica, sau probabil asta si e rostul multiexclamarii de tipar mare, amortirea mintii si a organelor de glas, si dezmortirea instant a dejtelor care pipaie frenetice (!!!!!!!) dupa maruntis, sau mai mare, in functie de rezervele ivernale dezirate, sau numarul de borcane de zacusca planificate de orice buna gospodina, inca sub soc sau proaspat iesita din.

In categoria anunturi socante intra si NEWS ALERT-urile de pe la stiri: deja usor dezorientata de benzile de stiri in romana, engleza, nationale si locale de alearga pe ecran, incat nici nu am timp sa constat cum trebe vesmintele si machiajul anuntatoarei, azi am avut prilejul sa fiu martora la un NEWS ALERT de exceptie. S-a produs pe fondul unei interminabile discutii despre motivarea arestarii nu stiu cui, care din cate imi dau seama face sa vuiasca tara intreaga prin intermediul cablului, si anume: UN AMERICAN SI-A UCIS NEVASTA SI CEI DOI COPII!!! De notat ca locuiau intr-o rulota. Cam asta am aflat despre marile state unite azi. Probabil ca urmau ceva rezultate din FOTBAL!!!!!!!!! indata dupa vestea care va zgudui aceeasi tara intreaga, ca ANUL SCOLAR 2010 SE ANUNTA DEZASTRUOS!!!!! (in Romania).

Aceleasi principii nescrise si necitite de nimeni nicaieri sunt urmate si de cetatenii care au ceva de comunicat vecinilor si necunoscutilor, celor rau intentionati in general: VA ROG SA NUMAI PARCATI IN FATA GARAJULUI!!!!!!!!!! Caveat lector!!!! Sa vedeti ce-oi face daca vamai prind asa cum am facut-o de nu stiu cate ori pana acum, ca numai blocati garajul, si acum nu mai vorbesc politicos cu ''te rog", daca semai intampla, nu mai o sa uzez de expresii multmai urate.

Ce ma gandesc eu: nimic in mod special, imi lipseste declicul ala care insoteste mini-revelatiile, de faci aha! asta este, am inteles. Mini cauzalitatatile scuzative in general sunt slabute si poate nu prea tin, deschise interpretarilor, in numar direct proportional cu semnele de exclamare, dar imi zic totusi ca romanii sunt un popor cu multa imaginatie si stiu ei ce stiu. Acu' MI-I SOMN!!!!!!!!

Amintiri din vacanta

Asa departe pare inceputul lui august, ca si sfarsitul lui, incat ma napadesc nostalgiile...dupa iarba arsa din Bretagne, cele douaj si mai multe grade zilnice, tantarii care ne mancau noaptea din cauza de somn cu fereastra deschisa, prea copioasele mese zilnice de cate 4 ori pe zi, cam ca prima data in zona respectiva, acu ceva mai mult timp in urma. Am concluzii proaspete insa:
- daca bibilul are febra din cauza de crestere de dinti (sau putea sa fie diareea care il bantuia de o saptamana) doarme somn de voie tot mersul cu masina
- daca bibilului ii trece febra in prima zi, noaptea urla de voie, intre 8pm si 6am
- cand se libereaza de toate ravagiile varstei, se trezeste la 9 dimineata
- cand se trezeste la 9 dimineata, nu mai doarme la pranz, decat plimbat cu caruciorul
- cand tre' plimbat cu caruciorul, o face bunica (iuuuuuuui)
- francezilor le place varza à la Clouj si zacusca facuta de moa

In rest, calm si voie buna, o plimbare la La Gacilly, mirific orasel, cu o expo de fotografii in aer liber si aere de resedinta secundara pentru cei mai norocosi dintre hexagonezi, vizita la padurea Broceliande, unde am vazut copacul de aur in care salasluieste ce-a mai ramas din Merlin, inconjurat de tepuse de piatra - ce-a mai ramas din cei cu tendinte spre poligamie, transformati astfel de nu mai stiu care frumoasa din legenda, asa le trebe daca umbla aiurea.

In pauza dintre Bretagne si Dordogne, am mai tras niste concluzii intermediare, dar nu mai putin folositoare:
- daca bibilului i se permite sa se joace cu laptopul, o face
- daca bibilul o face, il strica
- daca e stricat, nu mai pot executa mirifice scrieri, ca de calculatorul de la birou, nu ma lasa nici sa ma apropii, si oricum il inchide si deschide cum vrea degetelul lui, din admiratie pentru clipocelile nush' caror butoane de pe acolo

Dupa intelepciunea picata asa, cam para malaiata pe ici pe colo, am zis ca suntem luminati, si putem sa ne retragem la o casuta in Dordogne, unde se face vin, prune uscate si foie gras. Zis si facut. Un drum impecabil, bibil agitat la minim, casuta mirifica, cu vedere catre un drum, mai incolo catre un camp. Dimineata mancam in ritmul insectelor care cadeau de pretutindeni pe masa, dupa mesele le acordam cu zumzaitul as zice pasnic dar nu vreau sa exagerez al unei libelule mutant care s-a indragostit de barna de pe tavanul din salon, prilej de urlete neostoite din partea tanarului. Cand se calma, ne retrageam la piscina, unde am descoperit ca mai-nainte mentionatul adora sa se balaceasca, de unde am pus pe lista de posibile meserii, cea de inotator profesionist. Acu e liber ca libelula dordoneza sa aleaga intre balerin, genetician si spintecator de valuri.

Am vizitat cu interes si mare greutate castelul resedinta privata al musiu ambasadorul Frantei in Germania, unde am fugit dupa bibil prin capela, si am asistat la tipetele incantate ale aceluiasi cand dadea de ecoul propriu. Greutatea provenea din lehamitea ivita instant la vederea pietrisului de pe toate cararile asa zis practicabile ale respectabilului cuibusor, si dupa aia din preumblarea cu el in brate, are 12 kile si ample miscari ale corpului, nu intotdeauna armonios coordonate. Am supravietuit, ni s-a confirmat ca un bonus o concluzie de o aveam trasa de pe meleaguri pariziene, ca piticul e greu. Si mare. Si agitat.

Dupa aia plecarea catre Timisoara: iui. Un drum a facut ceea ce eufemistic si optimist indica mama soacra ca formare de plamani. Las' ca nu era singurul din avion, copiii chinezi au urlat mai cu spor decat el. La Munchen ne-am relaxat umpic, si am plecat catre Timi: buna intuitie a inginerului de consort, care ii da biberonul cand decolam. Somn de voie pana la Timi.

Am ajuns la Timi, se strica laptopul local, ajutat putin de acelasi inginer de consort, reparat de nea Doru, multumim. Speram din tot sufletul sa nu ni se confirme concluziile finale ale vacantei, si anume ca tanarul se trezeste la 7 jumate cand nu e acasa. Ni se confirma, cu o aproape insesizabila diferenta: se trezeste la 7 fix. Azi la 8 juma', de unde rezulta un chef de a nota din intelepciunile lunii trecute, spre vesnica lor pomenire. In rest, e cald, bine, m-am specializat in slalom special cu caruciorul printre gropile aparute pe trotuar in urma aplicarii directivei europene de crea conditii timisorenilor pentru infiintarea tronului la ei in casa si nu in curti, in localuri de lemn, vidate cu regularitate sau nu de cine tre' sa o faca. Execut slalom si printre schelele caselor care se primenesc de sus pana jos cu ocazie speciala, asta imediat dupa cei 5 metri de teren oblu dintre o lucrare si alta. Da, da, ii fain totusi, mananc rosii si castraveti de casa, bibilul sta cu mama, eu cu gagicile, asta e cel mai important. Inca 10 zile, si o sa imi fie dor de santuri si schele vs ploaia marunta à la parisienne, traiasca vacanta.

vendredi 30 juillet 2010

Iar pregatiri

De fapt, mai scurte decat data trecuta caci acum am hotarat in urma unui consiliu de urgenta si de familie sa impactam juma de casa, sa fim siguri ca nu am uitat nimic. Continutul a trei dulapuri si unu' mai mic in valize, rucsacuri, plasi, plascioare, gentute, in portbagaj direct si pe bancheta din spate.

Tot in Bretagne merem, noi suntem de moda veche, cum vedem bunici disponibili, cum gasim o gramada de chestii de facut care implica neaparat absenta juniorului. Cica noile generatii de parinti sunt de tip cangur, cu odrasla la purtator. Io stiu (?!)

Si mai cica nu ploua in Bretagne asta saptamana viitoare, s-ar putea sa ma intorc cu doar 2 kile in plus nu cu recordul de care nu vreau sa imi mai amintesc, realizat in fata semineului, departe de ploaie, prea aproape de masa cu felurite d-ale gurii.

Dupa intoarcere am de povestit despre "jocoteca" din comuna vecina, azi ne producem a doua oara la fata locului, dar din cauza impactarii din paragraful unu nu am timp sa relatez indirect de la fata locului.

jeudi 29 juillet 2010

De prin parcuri adunate

De cand am o "parc buddy" cu un bibil chinezo-francez de opt luni ca un cartof cu freza, am zis ca gata, sunt cea mai norocoasa, nu mai fug de una singura dupa al meu, o sa am cu cine impartasi chestii importante. Marea mea speranta a fost ca putem depasi momentele biberon, dormit, caca, boli, fructe crude sau fierte, haine, concurs de cine-i mai lung si mai greu si cu mai multi dinti. Marea mea speranta a fost spulberata, ca de obicei, caci cu siguranta creatura sus-mentionata e facuta dintr-un material fooooarte perisabil, demn de dispozitivul in care isi petrecea noptile regretatul M Jackson.

Cum ultima data Victor, intr-un elan de tandrete foarte putin controlat, l-a zgariat un pic pe cestalalt, cestalalt a urlat cam un sfert de ceas si nu si-a terminat biberonul (a se nota ca e destul de sferic individul de felul lui, deci zic ca i-a facut mai mult bine decat rau). Micuta familie s-a retras de pe teritoriul nostru in graba, lingandu-si ranile, si nemaidandu-ne noutati despre ei de ceva timp. Ieri imi iau inima in dinti si le propun sa iesim in parc. Dupa o intarzaiere de doar o juma de ora, se produc in parc. Cred ca totusi gagica mi-a simtit lipsa, caci m-a bombardat cu stiri si cereri diverse, la care eu ridicam din umeri sau dadeam cu eternul "ah ouais, c'est cela".

- Vai cand am fost in Elvetia in vacanta, toata lumea si-a facut program in functie de Pierre (prejudecata mea: Pierre e cineva care a atins destul de bine cinj de ani, e la fel de ciudat ca una de cinj de ani pe care o cheama Virginica): cand a adormit in masina inainte sa ajungem la piscina, am stat in parcare si am asteptat sa se trezeasca! (o ora)
- Oups, Victor are diaree?! Vai, crezi ca e virus? Viiiruuuuuus?!?! Sa stii ca la varsta asta se ia foarte repede, si poate face gastroenterita!
- Vai, chéri, nu te urca peste geanta aia, ca sunt biberoanele lui Pierre acolo, poate le spargi! (eu: las' mai draga ca nu are chiar o tona)
- Victor chéri, nu pune mana in biberonul lui Pierre, ca trebuie sa ramana curat!
- Am trecut la iaurturi bio, ca si piureurile de fructe, asa a zis pediatrul, noroc ca si la cresa o sa aiba meniuri bio, sper sa nu se imbolnaveasca prea des, acum ar trebui sa il protejez mai mult, ca sa capete imunitate ("imunitatea" e un concept magic, se obtine in urma incantatiilor si practicilor la domiciliu cu grija alese, fiecare mama are procedeurile ei specifice, nu intru in detalii, dar toate sunt coordonate cu mare grija de un pediatru, cel mai tare din parcare), sa nu fie tot timpul bolnav! Viiiruuuuuus ai zis!!! Oh là là là là...
- Uite, Victor i-a dat un picior in gura lu' asta micu'!!! Las' ca abia l-a atins...Da' atunci de ce urla asa? Nu stiu, se preface! De ce nu ii scoti papucii? Pentru ca il mai tin sa umble pe jos, e mai greu in iarba in picioarele goale (priviri aruncatoare de flacari, profund dezaprobatoare)
- Chéri, nu il trage de par pe Pierre, nu linge caruciorul...nici jucariile lui!
- Unde-s servetelele? A...la Victor! Mda, uite sunt ude, le-a bagat in gura, zambet fortat politicos. da, le-a bagat, da-i ma servetelele lui Pierre, ia-le tu pe-ale tale, ca-s portocalii, mult mai faine, mozoleste-le cat vrei...
- A, nu stiu daca putem veni seara (nu stiu ce m-a apucat sa ii propun sa treaca intr-o seara pe la noi in formula completa, la cina, incepusem sa regret in momentul cand am auzit primele silabe luandu-si zborul din zona corzilor vocale catre afara...prea tarziu, nu le-am mai putut prinde!), ca stii, Pierre cu somnul, nu poate dormi decat la el in pat, baia, biberonul...A, tu nu ii faci baie cand iesiti si ii dai biberonul in carucior? Mda, nu stiu, zau, e prea greu, nu ma pot hotari acum, ne tinem la curent, o seara buna, mua mua

Desfasurarea iesirii la parc in varianta "reported speech" catre consort: ioi ce m-o inervat ma asta-i nebuna auz' tu Victorasu' ii contagios sa nu puna mana sa nu il atinga ma io zic ca unii nu-s normali ce naiba ii asa de sclifosita cand aude de boli parca aude de extraterestrii care ii abducteaza progenitura si nu i-o mai dau inapoi io gata nu mai ies cu ea eram sigura ca asa o sa fie cu bio-ul ei cu tot ce daca ii da branza de la raionul branza normala nu organica ii sta in gat cat bio/organic am mancat noi la viata noastra si ce suntem mai bolnavi nu stiu ce m-o apucat sa ii invit la noi totusi ce idioooooaaaaaaata sunt ca de obicei sa imi zici ca NU-s idioata si ca intelegi de ce fac asa bineeeee? Intelegi, nu? Abia astept sa plecam in vacanta hai sa ne uitam la un film piticu' o adormit.

vendredi 23 juillet 2010

Nu-i bine nici cand ii bine

Caz: o asistenta medicala din Franta hotaraste ca in tara asta "oamenii sunt prea asistati/ajutati/ocrotiti", deci se hotaraste sa faca ceva mirific pe cont propriu, si anume sa plece ea in India sa ii vindece pe cei care nu au atata "noroc" ca francezii.

Varianta: niste studenti catolici vor sa faca la fel, tot in India, sa isi "testeze" credinta banuiesc.

Varianta 2: un cuplu obisnuit pleaca in India, sa faca la fel, tipul simte o dragoste netarmurita pentru omenire, ca s-a trezit dintr-o coma care a durat nush cat timp.

Problematica: ce-i in capul astora de fapt?

Desfasurare: odata ajunsi in India, la Calcutta parca, se prezinta intr-un centru unde sunt adapostiti oameni de pe strazi, cu diverse boli, care mai de care in faza terminala sau mai grave, de la copii la batrani foarte batrani, toti neputinciosi, fara un ban/haina pe ei/mancare. Centrul subzista gratie donatiilor, si voluntarii mai pun si ei din cand in cand mana la buzunar ca sa cumpere d-ale medicilor, ca resursele sunt putine catre inexistente.

Asistenta face masaj batranilor, ii plimba, se fataie printre ei toata ziulica, nu poate comunica cu ei, nu vorbeste limba, nici ei pe-a ei. Studentii se ocupa de copii, dintre care majoritatea cu boli psihice, nu to'ma placute la vedere. Barbatul iesit din coma ii barbiereste pe cei care au nevoie.

Dupa fo doua zile, incep maraielile: vai, nu este apa/lame de barbierit/pansamente, ii cald, sunt muste/lipsa de igiena, fac curat ca in doua minute sa fie murdar, si altele la fel. Studentii sunt cam dezorientati, tinerii de care se ocupa isi fac nevoile pe unde apuca, iar ei trebuie sa curete. Au grupuri de discutie seara, unde evident se plang, ca orice francez adevarat, de tot si toate: "asa ceva nu se poate, uite eu fac, ei desfac, nu asculta, nu-i curat, nu-s conditii de ingrijit oameni astea". Totul li se pare cam dejaba, si cam arata a fi asa, lumea nu se face mai buna sub ochii lor, bolnavii tot bolnavi, ba din ce in ce mai rau.

Asistenta nu mai poate, "cracheaza" si pleaca la un alt centru, unde crede ea ca o sa fie mai folositoare: dand ingrijiri muribunzilor. Ajunge intr-o hala cu paturi de campanie peste tot, cu numere pe ele, cu oameni de care cand imi aduc aminte mi se ridica parul de pe brate. Si printre ei, frantuzoaica noastra si inca doua-trei indience, panseaza si sterg rani, fara sa se spele pe maini, cu muste gramada in jurul lor, caldura mare, apa murdara intr-un lighean, nix medicamente, numa' niste unturi bizar colorate cu care ii dau pe toti de pe acolo. Asistenta e oripilata, nu stiu daca a dat pe acolo doua zile in total. Si ce sa auzi ca zice? "Vai, nu se respecta conditiile de igiena cele mai de baza, asa ceva nu se poate, IN FRANTA nu se face asa ceva (ha?!? parca nu era bine cu atata bine, ce vorbesti acolo?!?), in loc sa se vindece, ranile se imput si mor din cauza lor" - ca sa vezi...realitatea nu pusca de loc cu scenariul din capul ei din Franta, caci nu era lasata sa isi indeplineasca rolul ei mesianic, si anume sa eradicheze bolile din India. Din care cauza s-o suparat, si-o strans jucariile, o plans si o plecat acasa.

Studentii au urmat cam acelasi scenariu, nu stiu daca credinta lor a trecut testul, sau inca mai cred ca suferinta e ceva inaltator. Mi se pare ca au jucat un pic mai mult rolul lui Sisif, cu o descurajare crescanda, discutau la grup seara, si dupa aia au plecat acasa. Nu poci spune cu certitudine ce era in capul lor.

Cuplul de o mai ramas a continuat ea sa spele vase, el sa faca nush ce pe acolo, resemnati, ca niste rotite prinse intr-un angrenaj infernal, din care nu poti sa scapi, pe care nu poti sa il opresti, si nici sa il faci sa functioneze mai bine. Cred ca credeau ca a-i ajuta pe altii implica un gest simplu, un zambet de multumire si evental vesnica pomenire pentru marinimie, cand colo, e sa muncesti fara sa te bage nimeni in seama, sa cumperi "ajutoarele", si cei pentru care faci asta sa nici nu te bage in seama, atat de mare le e durerea si suferinta.

Numai am vrut sa povestesc despre asta, ca si pe mine ma batea gandul ca iai ce fain ii sa merg in tari sarace sa ii ajut pe altii. Cand am auzit ca exista scoli in Franta pentru asta, ma gandeam ce prosti, ce iti trebuie sa fii scolit ca sa dai o mana de ajutor. Pai, iti trebe, ca in orice meserie, nu cred ca se naste nimeni intrajutorator de aproape: pisatul si cacatul put destul de tare, mai ales cand toti fac pe jos, cancerul neingrijit e mai rau la vedere decat la o persoana ascunsa sub cearsafuri albe imaculate, sa mori de foame si sete e groaznic, sa te multumesti cu gandul ca nu poti face nimic, in afara de a le arata celorlalti ca sunt mai putin singuri, nu cred ca ceva vine de la sine.

Si ma intreb in concluzie daca mai crede cineva ca poate salva lumea pe cont propriu.

Cât câcat de timp liber fara retele sociale

Mi-am dat seama, nu cu uimire maxima, ci asa, moderata, ca nu am nevoie de facebook ca sa imi incep ziua, sa ma cac, sa imi pierd timpul in...