jeudi 24 février 2011

Requiescat...

Azi bunica a fost dusa catre groapa, cu multe coroane zice mama, care i-ar fi placut foarte mult, semn ca oamenii se gandesc la ea. Desi ei nu prea i-a placut de oameni, sau ma rog, avea darul de a gasi mereu cate ceva care nu mergea si de a-i concedia pe mai toti cat ai clipi, fara drept la apel. Daca vine X in vizita, de ce vine la ora asta si uite cat sta de mult, ala nu are casa, daca nu vine, de ce nu vine, ce noi nu mai suntem de nasul lui si asa mai departe.

Bunica a fost o persoana care a trait de cand o stiu eu prin altii. PRIN, nu pentru. Dupa moartea lui mosu' a venit sa stea cu noi, a fost mereu la dispozitia "fetelor", ne facea orice moft si am invatat repede cat de usor o pot manipula. Nu o faceam des, nu am abuzat niciodata de moliciunea ei, dar era bine de stiut ca asa ceva exista. Ii placea cand luam note mari, si cand veneam cu cate un noua de la scoala, ofta in barba "las' mama ca nu-i bai, data viitoare faci mai bine". Cand veneam cu zecele reparator: "o, da-le-ncolo de note, nu-ti mai bate capul", dar vedeam cat e de mandra de mine. Imi placea sa ii fac placere si de aia luam note mari, nu era chiar asa de greu. Stia exact cum sa imi faca sadndviciurile cu magiun sau cu salam din ala de soia (din care scotea punctele de grasime unul cate unul), sa nu le puna in punga care fasaie tare, numai in din alea moi si pufoase, cu servetele cu desene, ca era mai domnos asa.

Si asta a facut de cand o stiu eu: se ocupa de mine si de sora-mea, facea mancare, curat, mai sapa prin gradina, punea muraturi si facea gemuri si zacusca. Nu iesea niciodata din capotul carpit cu nu asa de multa indemanare, in manecile caruia isi punea niste petece de lana, sa ii tina cald la umeri, si pe deasupra caruia purta mereu o vesta: imblanita iarna si mai subtire vara. Poate de aia mosu' a inceput sa viziteze vecinele, nu stiu, nu ma bag, dar cand o auzeam ca zice "da cine ma vede prin casa ma' mama" imi venea sa o trag de urechi nu alta. Nimeni ma' mama ma', da' chiar nu poti sa iti iei un capot nou mai des de o data pe an?! Las' ca-i bun si asta.

Era o fiinta pe care imediat o durea sufletul: cand eram bolnave, cand nu-i iesea ciorba cum trebe, sau prajiturile, sau ii mancau viermii morcovii de prin straturi, o fiinta care se consuma pentru lucruri care ni se intamplau noua si care pe noi nu ne atingeau mai deloc, sau ma rog, nicidecum in asa hal incat sa nu dormim noaptea. Era o fiinta care nu prea avea o notiune clara de ce e "bine" insa ar fi putut sta zi si noapte sa iti spuna ce e rau. Nici la treij' si ceva de ani ai mei nu putea sa inteleaga ca ies in oras si seara la zece jumate nu-s inca acasa si de ce nu sun sa ii zic unde sunt, ca "daca se intampla ceva rau". Pai ma' mama ma', de dooj de ani de cand ies in oras nu s-a intamplat nimic rau, nu? "Da, da' daca de data asta se intampla". Si tot asa, cu mine, cu mama, cu vecinii, despre ale caror vieti trebuia sa stie totul cu lux de amanunte si de care trebuia sa ne ferim ca "stie ea ce stie". Cand nu a mai avut asa multi oameni de care sa se lege, a inceput cu medicamentele: ca fara un pumn de ele dimineata si unul seara nu se putea. Si ca o dor urechile, stomacul, matele, capul, ochii, genunchii, picioarele, spatele, uneori toate impreuna, uneori separat, semn ca era in viata, ca era greu, ca merita sa ne gandim cu totii tot timpul la probleme (-le ei sau probleme in general), ca foarte rar lucrurile merg bine si cand merg bine e semn ca nu e bine de fapt.

Nu am inteles niciodata nevoia asta de a crea probleme sau de a le inteti pe cele existente ca sa ai satisfactia lui "no, vezi ca asa-i cum ti-am zis eu". Da, probabil, si acu' ce? Nimic, numai ti-am zis. No, mersi.

Nimic nu era ca la Ohaba, satul ei de bastina, desi mereu imi povestea ce viata grea a avut copil fiind la parintii ei, cat lucra zi de vara pana-n seara. Pentru asta nici o mancare nu era "ca la Ohaba": ce vrei sa mananci ma' mama ma'? Pai, ce este, ce sa manc altceva? No, pai numai asta esta...fa-mi atunci mamaliga cu branza/tocana de cartofi/sarmale.

Cam asta a fost bunica: mama, cum ii ziceam eu (si nu, nu am avut nicidata probleme cu facutul de diferenta intre mama si ea, mama era mama si bunica era mama, mamimimi din cand in cand, da' mama era mai scurt si mai eficient). Imi pare rau ca nu a putut gasi mai nimic placut in viata asta, ca si-a petrecut o mare parte din ea facandu-si griji. I-am zis mereu ca o iubesc, ca nu-i bai ma' mama ma' daca te mai doare capul din cand in cand, las' ca trece, as fi vrut sa fie un pic mai zambitoare, sa nu o mai doara asa de repede sufletul. Poate acum si-a gasit linistea. Odihneasca-se in pace.

vendredi 18 février 2011

Baby bisnita

Ma uitam aseara la televizor (mie imi place sa ma uit la televizor) la un reportaj despre ce cumpara parintii pentru nou-nascuti. Mai bine zis, ce cumpara parintii sub presiunea publicitatii pentru ei insisi de fapt, spunandu-si ca e pentru bebei. Inteleg ca fiecare tre' sa isi faca banu' din ceva, ca mai scoate un model de carucior fiindca i se pare ca cele cateva zeci / sute de pe piata nu raspund exact cerintelor parintilor sau o lingurita care cica nu se da cu curu-n sus cand o baga tinerii in gura. Ce nu inteleg e cum naiba cei care au deja copii nu reusesc sa ii sfatuiasca mai bine si mai practic pe viitorii parinti si de ce astia de pe urma nu asculta mai nimic din ce li se zice.

Ultima parte a chestiunii o las in suspens, imi fac mea culpa cat China, ca stiu ce e aia sa vrei sa iei tot felul de prostii despre care esti convins ca ii cresc IQ-ul cu cel putin 20 de puncte si tie egoul de parinte care nu se multumeste cu mai putin decat perfectiunea.

Cat despre prima parte, si aici o mica mea culpa: cand sa dau si eu cu sfatul pentru o viitoare mama, vad ca oricum nu avea chef sa asculte si ca deja "stia" ce vrea, asa ca am lasat-o cat de moale se poate, desi-s constienta ca majoritatea cumparaturilor pe care se pregatea sa le faca o sa le regrete mai tarziu. Prin urmare, bietii parinti sunt lasati cu totul la mila publicitarilor, pentru care binele copiilor trece inevitabil si vanjos prin contul bancar. Aceasta grija fara margini incepe din maternitate, cand iti dau o valiza roz plina de prospecte si esantioane, plus o lista de chestii pe care trebuie neaparat sa le ai cu tine in momentul X. Mai lipseste sa iti indice cu precizie magazinul din care sa le cumperi. Si de aici incepe o cursa infernala al carei finish coincide cu intinsul ultimului banut vanzatoarei care iti doreste o zi merveioasa.

Mai concret acu, cu exemple de pe lista roz si altele, ca asa e prea teoretic:
- pijama deschisa in fata daca alaptezi: cumparat, constatat mai tarziu ca o bluza de pijama se poate si ridica, nu are nevoie neaparat de nasturi (20€);
- sutien pentru alaptat: cumparat, constatat ca nu se potriveste ca marime cu sanii de maman care alapteaza (45€). Totusi nu am luat 2, asa cum zicea pe lista, na, am facut o reducere, oricum nici cu o marime in plus nu mi-ar fi fost bun (da, o crescut sanii aia ca nebunii);
- cupe de "strans" laptele direct din sani: cumparat, complet inutile, dupa ce ca sutienul era mic, unde naiba sa mai pun blidiselele alea?! (10€);
- halat de camera: cumparat, complet inutil din cauza de stat mai mult in pat si la baie (20€);
- patura pentru bebe: cumparat, inutila, nici nu te lasa sa o folosesti de fapt (chestie de sufocat, nush cum naiba se poate intampla, nu imi bat capul): 35€ (ca era de bumbac bio);
- pulover pentru bebe: cumparat, inutil, in camera erau cel putin 35 de grade: 10€;

- caruciorul: 2 in 1, cu landou si chestie de stat in fund (pe acelasi sasiu): landoul l-am folosit cam 1 luna, puteam sa il punem direct in alalalt ca se intindea destul de mult. Pana la urma ne-am dat seama ca era prea greu (11 kile fara bebe) si prea mare, umplea tot portbagajul: 800€ (cadou de la bunici). Am vazut mai tarziu varianta 1 in 1, de la 0 la cat de tarziu cu doar 300€;
- mobilul cu cai si muzicuta: 30€, cam inutil, ca abia acum a inceput sa il descopere, da nu zice nimic daca nu ii canta caii aia in cap inainte sa adoarma;
- perna de alaptat: un carnat de pus in jurul tau, sa nu te doara spatele cica, l-am folosit cam 2 zile, dupa aia m-o enervat ca era prea mare: luat cu imprumut de la cumnata, destul de scump in magazine.
- bine ca nu am luat si colacul pe care sa stai daca ai avut o epiziotomie: canapeaua noastra are 2 locuri si stateam cu poponeata pe santul dintre ele. Si asta scump la cumparat.
- scaun de baie: cumparat, inutil, in cada de plastic nu incape, in aia mare daca il pui tre' sa o umpli cu apa pe jumate, plus cum naiba il speli la cur daca sade? 10€


Suma celor de mai sus reprezinta bani cheltuiti asa, de flori de mar.

Singurele lucruri folositoare sau aproximativ folositoare:
- body-uri (6, marimea o luna), pijamale (6, marimea o luna): 15€ + 18€
- scaunul auto: inspirati nush cum pe moment, am luat unul de la 0 la 18 kile, odata scos din el trece direct pe nush ce suport care ii inalta curu si care ii mai ieftin. Scaunul: 130€
- mobila de camera: pat+comoda cu masa de schimbat (care se poate lua jos si ramane comoda decenta), de la magazinu' ala scandinav DIY, sa zicem 70€ max plus salteaua cam 60€
- transat de bebe (in fr, sau rocker in eng): cam inutil primele 2 luni, bebeul sta numai in brate: 70€ (dar a stat in el dupa aia cam o luna, na, sa zicem ca nu complet inutil)
- jucariile: primite cadou de nastere de la diversi. I-am cumparat si noi cateva, dar cand am vazut ca se juca mai fain cu ambalajele, i-am facut zornaitori din sticle de plastic cu fasole sau orez. Inca se mai joaca cu ele. La inceput, ca sa nu se plictiseasca prea repede de ele, il lasam sa se joace doar cu cateva si le schimbam pe masura ce ii trecea pofta. De neinlocuit, tinand cont ca interesul pentru o jucarie anume tinea cam 5 minute.
- saci de dormit: astia-s utili, ca nu se descopera noaptea. Am luat cate unul pentru fiecare varsta (cam 15-20€) si acu am descoperit ca exista varianta care se lungeste, de la 90 la 150 de cm, cu 25€. Deci jumi-juma pentru ei, mai mult jumi, ca chiar is de treaba.
- esarfa de purtat bebeul: super utila, folosita si rasfolosita, pana pe la 4-5 luni cand devenise prea greu pentru mine, da' tac-su inca mai reusea sa il poarte cu ea si dupa. 60€

Am avut noroc cu un coleg de-al consortului care ne-a dat cutii intregi de haine de la 3 luni la un an, numai ca tanarul creste destul de repede si alea de un an le purta pe la 6 luni, acu poarta haine de 2 ani. Dar le-am folosit si rasfolosit. Pentru al doilea am mai luat body-uri si pijamale de o luna (de fite numai, ca mai aveam de la Victorolu', da' mi-am facut eu o placere). In rest, reciclare de tot de la frac-su.

Materialiceste vorbind, primul copil e mai mult bataie de cap si o gramada de chestii inutile (si fizic si psihologic de fapt). Ideal ar fi fost sa astept sa ma nevoie de ceva si numai dupa aia sa caut de cumparat, nu "ia hai sa vad ce mai e prin magazine/pe net + achizitii de-a mproasta". De-al doilea o sa profit la maxim, si zau ca merita facut un al doilea daca primul a fost un fel de mic extraterestru pana pe la un an jumate: cu al doilea am capatat increderea ca pot fi o mama normala, nepanicata, calma, totul e mult mai natural (chiar si sarcina, de unde cu primul aveam la contractii cu carul, acu am cate una-doua pe zi).

Sa vie cand vrea el asadar, mai am rabdare 6 saptamani, dupa aia reincep sa dau cu aspiratoru, da-de da-de. Si ceva poze:

DJ Vic de Craciun


Cu tac-su, tot de Craciun


Cu subsemnata, tot de:


Subsemnata, pe la 7 luni


Tot subsemnata, pe la inceputul lunii a opta (nush cum se face ca am nimerit in aceeasi pozitie ca in aia de mai sus)


Victorolu' in halatul de Rocky (are 17 luni acu)

jeudi 17 février 2011

Ai spiching inglish

Sunt cateva chestii cu privire la care inca ma mai intreb cum si de ce in speranta ca da-da da-de f'odata o sa le dezleg misterul. Printre care se numara de ce nu am mai mancat niciodata cozonaci ca ai lui buna-mea sau carnati de casa la fel de buni ca aia facut de nea Pavel de la biserica. Poate astea o sa ramana niste legende urbane de provincie si o sa le las asa, necercetate, corola de minuni a Ardealului ce mai. Insa este un lucru pe lista asta pe care mi l-as dori neaparat elucidat si anume cum naiba se face ca dupa nush cati ani de facut engleza la scoala (intre 7 si 10 pe taramuri degaulleiene) majoritatea vorbesc ceva care aduce de foooooarte departe a limba asta si nimic mai mult.

Cateva detalii sa zicem ca le inteleg (si eu am mari probleme cu R-ul astora): unul ar fi ca nu pot sa zica H (desi copii la scoala pot sa imite o pisica infuriata si le iasa sunetul impecabil). No, si cam atat. Altele mai "dificile" sa zicem le-ar putea pune piedici umpic mai mari, folosirea aspectului in -ing sau a "present perfect"-ului dar daca profesorii nu au fost capabili sa ii faca sa inteleaga ciudateniile astea, nu vad de ce nu ar putea sa isi ia o carte de gramatica serioasa si sa vada ce si cum singuri acasa (de exemplu nea Henri Adamczewski, de le mai si scrie in franceza direct, Grammaire linguistique de l'anglais). In cel mai rau caz se pot multumi cu "present perfect" care se foloseste cu "since" si "for", da macar atunci sa il foloseasca. Nu mai vorbesc de "word stress"...am intalnit chinezi mai constienti de asta decat confratii nostri latini.

Nu pricep nici cum pot sa isi faca viata asa de dificila cautand sa traduca mot à mot din franceza in engleza, asta chiar si cand vorbesc liber. Cum naiba sa nu poti depasi faptul ca limba ta nu e ca alta si ca atunci cand vorbesti in ALTA limba, chiar asta si faci, vorbesti in ALTA limba nu traduci cuvinte pe masura ce iti vin la gura. Ma depaseste, zau. De fapt ma depaseste si nu prea, ca de cand profesorii nu mai au voie sa faca exercitii de gramatica pura la liceu, nu prea vad cum poti sa astupi gaurile cu care vin din scoala generala (scriu eu si o plangere pe subiectul asta, am multe de zis) si vin cu niste prapastii de fapt, nu gauri.

Ca nu inteleg eu, hai sa zicem ca nu-s prea dotata din punctul asta de vedere, dar sa te produci in public cu un discurs in melanjul asta de frangleza, iui. Ca te produci in public, hai sa zicem ca in niste cazuri exterm de extreme pot sa fac o concesie doua, desi parca smulg bucati de carne vie din mie cu fiecare concesie, dar sa o faci la un restaurant, 'ai de capul meu. In fata unor nemti care nu zic o boaba de cuvant in dialogul asta ciudat. Si in dreapta mea si a consortului care am iesit si noi la un resto-cinema sambata seara. Ca o faci la restaurant in fata nush cui, hai sa zicem (ranile mi se cicatrizeaza destul de repede), dar sa urli din toti rarunchii si sa nu vezi perechile de ochi care se uita des si discret la tine, nu mai am exclamatii potrivite.

Na, si uite asa am petrecut fo 2 ceasuri bune inainte de film ascultand la povesti despre aikido si dojo si spaghete si educatie si gagici si forma fizica si antrenamente si altele la fel de palpitante. Am avut dreptul la o pauza doar cand am plecat la veceu (calmarea nu a fost 100% ca nu mai aveau hartie de buda). M-am intors si m-am recufundat in ies, 'i rilly did zat, ai dont no au 'i did it bat 'i iting ol dat spagheti an den 'i ad a maci bat didnt uin ofcors. 'i rili tinking dat 'i can uin after ol dat fud 'i iting, bat a maci is rili complichet. Si inca: ai born in '83 an mai galfren in '84 so ui ar iang... we go togheder tu Maroc last ier bat ai 'ad maces so ai cant stei wit 'er long taim, in fect ui going to Maroc sins 2 iers. Si nu se opreste: o, ai rili 'av pain in mai bac, ai nid tu du dis (si isi face vant cu scaunul pana la masa de langa - isi cere scuze totusi de la convivi).

Ce am inteles/retinut din asta e ca "on est en France, on parle le français chiar si in engleza" si ca ii fain ca macar la cateva cinematografe lasa filme in versiunea originala. Mi-am clatarit urechile cu The King's Speech dupa, am aproximativ uitat tortura salbatica de dinainte, totul e bine cand se termina in da cuins inglish.

mardi 15 février 2011

Am intalnit si functionari francezi

Tre' sa zic si despre asta, cat timp tanarul nu mananca lintea cu morcovi cu tac-su.

Aveam nevoie de legalizarea unei semnaturi: eu numai cand aud de chestii legale in general imi vine sa emigrez pe o insula in mijlocul Pacificului, dar cand mai tre' sa le execut pentru mine, Marte ar fi prea aproape ca loc de refugiu.

Ca sa ma scuteasca de deplasarea pentru semnatura contractul pentru apartament (a, am gasit apartament pana la urma, dupa 4 luni de cautari) notara noastra super eficienta imi face imputernicire. Io in gandul meu vai, ce bine, dau cu semnatura pe documentul pe care mi-l trimite prin posta si i-l postesc inapoi, scutesc un mutat pe Marte. Ajunge respectivul document, citesc primul paragraf, semnez pe ultima pagina, pun initialele pe restul patru si trec la paragraful doi. Ma felicit pentru consecventa de a nu citi nici de data asta pana la capat inainte de a trece la partea practica, ma injur calduros cand vad ca trebuie sa ma duc sa legalizez semnatura la Oficiul Starii Civile de la primarie. Poate ca aia de acolo ar fi vrut sa ma vada pe mine dand cu subsemnatul ca sa declare ca eu sunt de fapt subsemnatul.

Anticiparea evenimentelor, conform ultimelor experiente cu functionarii romani de aici si de la locul de bastina:
- sunat ca sa intreb ce documente imi trebuie. 1 - nimeni nu raspunde, fac un drum ca sa intreb de ce am nevoie si inca unul ca sa le aduc de ce au nevoie; 2 - raspuns sictirit intre doua sprancene smulse, fac un drum pentru dus documentele cerute si inca unul ca de fapt imi lipseste ceva ca aia care raspunde nu e 100% la curent cu cerintele procesului. Persoana la curent cu cerintele e momentan nu e.
- odata documentele intrunite, mersul la primarie. 1 - coada plus certuri ca de ce am semnat fara sa ma vada; 2 - coada plus executat legalizarea plus certuri pentru varii motive
- odata legalizarea facuta: 1 - trimis documentele la notar plus rasuflat usurata (un drum pana pe Marte se face in 9 luni cica); 2 - trimis documentele la notar plus telefon primit UR GE NT ca nu asta ii trebuia si sa refac turneul plus intrat sclava la NASA sa imi platesc biletul pana pe Marte totusi, viata s-ar putea sa fie mai usoara acolo.

Dupa ce imi trece hiperventilatia (ma apuca mereu cand: 1. nu ajung decat cu 5 minute mai repede la intalniri 2. tre' sa cheltuiesc bani 3. tre' sa contactez autoritati din orice tara) sun si:
- imi zice ca am nevoie de un document de identitate
- sa vin cand vreau, inainte de 5 jumate(CMM?!*)
Ajung cand pot si:
- intru la starea civila
- ii arat hartiile semnate plus astept cearta ca de ce blablabla
- nu ma cearta, ma pune sa semnez pe alta hartie (cu pixul ei, aici au pixuri in dotare)
- pune o stampila pe hartie
- greseste stampila (NUUUUUUUUUUU!!!), zangaleste cu pixul (ei) pe deasupra (MA OMOARA NOTAAAAARAAAAAAAAA!!!), pune stampila buna
- se uita ciudat la mine cand intreb cat costa (ii gratuit)

Trimit hartiile la notara si:
- nici o problema, sunt perfecte, o zi buna, merci la fel, orvoar, orvoar.
Ma mai gandesc daca sa plec sau nu pe Marte.

*CMM = ceeeeee mama naibiiiiii?

PS: tanarul a mancat pana la urma lintea.

Mind the gap si alealalte

Am trecut pe subt canal, cat mai putem in doi, si ce sa vezi, am ajuns de partea aialalta. In tren ii ca in avion, cu genunchii la gura cu exceptia lu' data asta cand aveam si burta tot pe acolo da' nush de ce urmarile pozitiei le sufeream in spate, atat cat sa mi se uste gura si aproape sa mi se ude ochii de durere, pe bune.

Drumu-i scurt, cand ma gandesc ca ii jumate dintr-un Alba-Timisoara din vremea studentiei ma si vad usor pe el destul de des, asa ca nici nu am avut timp sa aplic senzatia de "iui am plecat de acasa". Ne-au oferit carduri de transport in tren, le-am luat ca sa nu ma mai hiperventilez ca data trecuta cand am aflat ca un bilet simplu ii 4 lire (asta pe cand o lira era un euro jumate si in Franta 10 bilete erau 11 euro). Am ajuns si metrou si la capatul lui si in gara chiar le-am dat dreptate cu mind the gap-ul ala, daca peronul ii in curba ii mai mult o prapastie pana la tren decat un gap.

Numa' poloneza si romana bazaiau pe la urechi. Am ajuns in cartierele din est, la sor-mea unde am auzit si mai multa poloneza si romana, ascultatul de accent suav englezesc l-am taiat de pe lista de chestii de facut. Casele-s un fel de senile cu 2 etaje si toate la fel cat ii strada de lunga, de working class heroes de prin filme, cu tot cu europubele in fata, nu prea romantic peisajul dupa gusturile mele. Am smotocit nepotul, povestit cu gazda plus comandat indian seara, care era mult mai indian decat pe aici, numa' ca mult mai ieftin. De data asta am avut paracetamol cu mine pe care l-am luat in speranta ca o sa mi se indrepte salele, dar am sperat degeaba.

A doua zi mi-am implinit visul, cumparatul de papuci exact de care voiam eu, si astia mult mai ieftini decat in Franta, revelatie pentru care ii sunt profund recunoscatoare priceputei de D.C. - multamiri. Aceleiasi D.C. ii sunt recunoscatoare ca m-a facut sa imi depasesc limitele revelandu-mi ca de la ea o sa plec singura cu autobuzul si dupa aia cu trenul pana unde aveam randevu. Mi-am sters discret transpiratiile reci la aflarea vestii (eu, singura, in autobuz, sa ma dau jos la o statie anume si sa caut un tren pana la alta statie si acolo sa imi gasesc consortul... daca ultimul facea asa in Franta i-o puneam pe lista de trebi de neiertat de-a lungul convietuirii noastre) si acum imi spun linistita ca apocalipsa poa' sa vie oricand, io-s gata pentru orice.

Gata si sa accept faptul ca in februarie, la 11°C ce-i drept, unele creaturi de acelasi sex cu mine pot sa umble in picioarele goale si in sandale + fuste de 10 centimetri fiecare, si ca toaletatul pentru iesitul in oras seamana izbitor de mult cu ala pentru mersul la nunta (mostenitorului tronului). Accept si rochiile fara spate, pe aceeasi vreme. Chiar si in metrou. Ni' nu ma mai cutremur cand imi dau seama ca fapturile alea erau de fapt imbracate in chiloti plus un petic de ceva in jurul lor. Accept orice.

Chiar si 7 lire amarate si juma pentru un "all you can eat" chinezesc, cand de partea astalanta a canalului atata costa un/o "entrée" - nici o problema dom'ne, is calita, numai atata poti?!

A venit si momentul parasirii taramului unde lucrurile is ieftine, ajunsul acasa la tanarul respectiv caruia ii iese o masea - am avut dreptate sa ne relaxam 3 zile ca sa putem infrunta aceasta cruda etapa in dezvoltarea lui armonioasa. Dar am papuci si experienta in transportul in comun din Londra, ura.

Cât câcat de timp liber fara retele sociale

Mi-am dat seama, nu cu uimire maxima, ci asa, moderata, ca nu am nevoie de facebook ca sa imi incep ziua, sa ma cac, sa imi pierd timpul in...