In vizita

Deci, puloverul ala luat cu atata efort si premeditare din piata NU mi-a placut, dar ma asteptam la asta, de unde rezulta nici o suparare. De aia nu mi-a placut ca la-am probat cu pantaloni si cand a venit vremea purtarii oficiale aratam de parca as fi inghitit o minge din aia elvetiana de exercitii. O mica suparare totusi, unii invitati chiar au crezut ca am burta de la cele 5 felii de prajitura pe care le-am ingurgitat ca sa nu se plictiseasca singurele in burta antreul, felul principal, fructele, branza si cei 3 mililitri de sampanie. In rest, Victoriosul facea ture de la unul la altul, baby-sittere multiple nu era rau ca idee, in cautare de hrana recte coji de pita, da' l-am lasat ca o facea pe picioarele lui (pentru prima data oficial), deci merita din plin recompensele respective.

In alta ordine de idei dar pe aceeasi tema de oaspeti, alune, fistic, tambalau am zis ca hai sa ne dezvoltam viata sociala si sa invitam la noi pe cineva, ca baby-sitterul unic cu care ne multumim cand acasa e cam scumpa. Am invitat asadar niste prieteni cu un bibil de fo 8 luni, ca oameni chiar normali inca nu indraznesc sa bag in gura leului daca n-au cel putin auzit inainte ce inseamna sa vizitezi alti oameni cu copil. Cu cat mai mega activ, cu atat mai bine.

Cum ziceam, ne-am instalat la degustat sampania adusa in dar cu ceva crantanele, si anume aranjate pe spatarul canapelei, paharele in mana la fiecare, alunele si restul treceau si alea din mana in mana pana la solicitant. O persoana se tinea paznic de masa pe care aterizau in mod inoportun din cand in cand paharele, lucru observat cu multa acuratete de tanarul nostru pe care vederea a orice pe masa in afara de camionul de jucarie ii oripileaza si ii cauzeaza un reflex de zvarlire pe jos a tot ce nu e camion.

Ca tinerii sa poata sa impartaseasca niste momente placute impreuna, i-am chemat de la 5 la noi in loc de 7, presimteam ca e o greseala in momentul in care le comunicam noua ora la telefon, dar nu stiam cat de mare. In timp ce Sasha statea pe jos in pozitia gandac cazut pe spate, Victorolul il:
- tragea de par
- impungea in ochi
- folosea drept obstacol pentru rotiri la sol
- curata de praf cu fluturele de carpa cu antene luminoase
- si altele
Cand nu dadea ture de masa in cautare de prada usoara, dadea ture de sub masa in speranta ca fo aluna un fistic ceva isi gasisera loc de veci in raza dejtelor/privirii lui, eu dupa el, planta din colt nu il lasa nici aia indiferent, si redecorarea parchetului cu pamant uscat ii produce la fel de multa placere ca scoaterea cartilor din cele 2 rafturi duble de jos de la biblioteca, daca nu mai multa. Eu dupa el. Ca sa il calmam ii dam sa mance biscuiti si am fost foarte mandri cand a terminat respectiv biscuitul cu smochine, mai putin incantati cand de fapt l-am gasit mozolit, lipit de roata caruciorului musafirului.

A mers in 4 labe, pe burta, in picioare din salon in bucatarie, in hol, in camera, se intorcea doar sa il mai traga de par pe companionul "de joaca". Cand s-a calmat am vazut cu oroare ca iar a inceput sa saliveze ca acu o luna in urma, id est sa imbibe toate jucariile cu scuipat, dar oroarea s-a mai domolit cand am constatat mai indeaproape ca de fapt vomitase pe jucarie, nu era doar clasica apa cu bule. Si pe pantalonul lui musiu tata lui Sasha, si pe covor, si pe papucii lui proprii si personali si noi nouti. Am putut vedea astfel ca de fapt si mancase destul de mult din biscuitul cu smochine, nu era chiar tot lipit de roti si ne-am simtit usurati fata de musafiri si carucior. Pantalonul se curata mai repede. Papucii se arunca, ca de aia prefer sa ii achizitionez 2 perechi cu 5 euro, in caz ca.

Pe la 8 jumate am cazut de comun acord cu consortul ca de fapt nu ii este somn, i-am servit cina la biberon si l-am culcat. A protestat in jur de cam 5 minute si l-am mai auzit a doua zi la 9 fara un sfert.

Odata trecuti la masa, i-am lasat pe musafiri sa se bucure vizual si gustativ de varza à la Clouj, tuica de Maramu' si vinul de Bergerac, eu ma uitam cu mare absorbire la Sasha, ca am auzit ca se transfera in acest fel caracteristicile principale ale obiectului scrutarii asupra copilului nenascut inca. Si asta din cauza ca ce vedeam era obiect de muzeu: un copil care statea in carucior cu tetina in gura si ursuletul in mana, dadea din picioare si gangurea, si atat. Si asta timp de 2 ore jumate, cat timp a durat cina. La sfarsit a adormit. L-am supranumit "copilul care priveste tavanul". Metoda de "educare" a copilului in utero trebuie sa functioneze, trebuie sa functioneze, trebuie sa functioneze, trebuie sa, trebuie, treeeeeebuieeeeee...

Mai noile creatii

Si in cuvinte:

- o caciula cu canac, uuuuuumpiiiic cam mare, d-aia e trist in poze ca ii venea in ochi,

- o vesta cu maneci ci cu jumatea stanga mai mica decat aia dreapta, lucru neobservat in timpul crosetatului si uitatului la Dexter, da' am reparat-o impecabil cu o floare-steluta cusuta pe jumatea dreapta mai mare (la origine doar floare, da nu mi-a iesit chiar superb, ca era ata prea groasa, de unde liniuta si extra precizarea din dreapta-i)

- o alta caciula umpic mai mica, pentru noua verisoara a Victorolului (si vesta cu maneci tot pentru ea e, in caz ca planifica un concediu in Siberia anul asta, o sa le prinda numa' bine, ca e calduroasa si tzapana, cum ii sade bine unei veste de iarna).

In rest voilà un mini-dialog cu tanarul, dupa pranz, pe care il reproduc cu fidelitate:

- Vrei sa ne jucam cu masina?

- Cacacacacacacacacaca!

- Vrei sa citim daca nu?

- Cacacacacacacacacacaca!

- Cartea asta cu insecte ii buna?

- Cacacacacacacacacaca!

- Na haaaaaaaaaaaaaaaai se te culci daca nu...

- Aaaaaaai!

Cu o ocazie speciala

Avem sambata o ocazie speciala, o seara in ger (pentru mine ger e orice cantitate de mercur care coboara sub 25°, dar nu mai mult de 5°, cand ating un prag psihologic "siberian" si nu ma mai dezlipesc de radiator), vant si eventual ploaie, unde o sa defilam in fata familiei extinse si a numerosilor prieteni de, adica oameni pe care ii vad o data la 3 ani.

Asadar cu ocazia asta speciala, mi-am zis ca ar fi cazul sa imi iau ceva de imbracat, si anume o rochie-pulover-tunica, intr-o singura culoare, groasa si crosetata, care sa nu fie atat de "transparenta" cu noile mele 4 kile puse recent pe buca stanga, aia dreapta si pe fund. Doar atat voiam, preconizam maxim o juma de ora, caci ma insotea barbatul mic, non-fan de cumparaturi. In timp ce ma/il imbracam, studiam atent problema, si m-am intristat subit: stiam foarte bine ce voiam si ca de obicei in cazurile astea precise, eram sigura ca nu o sa gasesc obiectul dorintelor, o sa trebuiasca sa ma multumesc cu ceva net inferior, desi am vazut modelul asta de chestie la mai mult de o purtatoare. Usor enervata deci, am purces la piata. Am avut grija, ca intodeauna sa pun in portmoneu cu cel putin 150% mai multe unitati monetare decat prevazusem pentru RPT-aua respectiva, ca cine stie.

La prima taraba era intr-un fel ce cautam eu (cu mici exceptii: fara guler si dezavantajand prea tare ramasitele de silueta pe care le mai arat fara sa ma codesc ceasuri intregi), dar voiam sa vad ce mai e in rest, piticul era ocupat cu urmaritul din coltul glugii a gagicilor in carucioare si cateilor in lesa. Incep tura, ma gandesc ca parca as avea nevoie de o pereche de pantaloni largi, dar nevoia nu a atins inca culmea absoluta, cum ar fi nevoia de o a treia pereche de cizme pentru iarna, deci continui tura. O haina de iarna larga: e nevoie sau nu? Masor repede pe scara cizmelor, si constat ca nu a atins cota maxima nici asta. Dau de un nene cu ciorapi, nu mai masor nici o cota, is negri, grosi, par largi si fac numa' juma din cat am platit anul trecut pe perechea maro, deci adjudecat. Culoarea neagra nu imi stirbeste libertatea de cautare a RPT-elei, nici un fel de constrangere in plus pentru model sau culoare, cu incredere si sperante noi, trec la impins caruciorul printre randuri.

Increderea si sperantele astea noi noute se erodeaza repede cand vad ca nu prea am de ales, sunt doar 3 vanzatori de chestii din astea de vreau eu, in total doar 7 modele: cum pot sa aleg in deplina cunostinta de cauza, saptamana trecuta erau cel putin 7 vanzatori!!! Ma cutremur, modelul pe care il aveam in cap incepe sa se destrame, sa vezi ca (IAR) nu gasesc ce vreau, cumparaturile sunt un chin, o sa fiu rau-dispusa tot weekendul, unde pe langa frig, ploaie si vant o sa am parte de o chestie pe care am imbracat-o deja de cel putin 2 ori si cel putin 3 persoane din adunare au mai vazut-o. Iui.

Ma duc inapoi la prima taraba, incerc un pulover din asta, care imi placea mai mult, desi in culori diferite si un pic cam numeroase pe gustul meu: prea scurt!!! Deznodamant ca asta n-o vazut tragedia greaca de cand mama ei o facut-o. Incerc modelul doi, culoarea unu. Mda, sa zicem (era ala de-l ochisem la inceputul inceputurilor): prea decoltat, nu destul de gros, da molicel, provoca o senzatie placuta la atingere cu palma, ca nu il simteam pe corp din cauza de flanela groasa de bumbac. Cu gat. Flanela. Vanzatoarea ma flateaza in mod ordinar si evident, zice ca imi vine foarte bine, ca-s inalta si slaba, sunt complet de acord, astfel incat indraznesc sa ma uit la mine si din spate. Cand dau cu ochii de kilele alea, ma rotesc la loc cat ai zice 29 de euro, ii las si ma pregatesc de plecare, nu inainte de a-i arata cu ce ciorapi vreau sa asortez vesmantul, imi zice ca se duce si ea mintenas sa isi ia o pereche, ca e exact ce cauta de nu stiu cata vreme si ce gusturi bune am. Prind aripi, imi revine si memoria si cu ea imaginea unei tarabe de bijuterii. Scara nevoilor s-a prabusit de mult, clar ca nu puteam sa ma duc cu un model de imbracaminte care nu imi placea asa de mult fara sa ii asortez si niscai bijuterii care tot la fel de putin imi placeau, de care mai am 5 kile acasa, dar pe care le-am purtat de cel putin 2 ori, alea pe care nu le-am purtat niciodata inseamna ca nu mi-au convenit post-achizitie.

Aici caut repede-repede, caci nivelul sonor venind din directia caruciorului creste-creste, mi-a atras atentia si un nene care pierdea vremea printre ate si ace de cusut, ma uit urat la el, isi retrage remarca injurioasa din priviri. Intre timp imi gasesc si colierul pe care mi-l doream in mod moderat, ii asortez niste cercei, si, culmea, gasesc si doua bratari, nu aveam timp sa caut mai multe, ca unde nu imi placea asa calitatea ma gandeam sa compensez cu cantitatea, insa urletele se transformau in ragete, si dau sa plec.

In drum spre iesire, multumita fiind de achizitii, imi aduc aminte (ce chestie, cum imbunatatesc cumparaturile starea memoriei) ca nu mai am prea multe mere acasa, intru in piata de alimente, iau 4 pere si un strugure mare, si ma retrag spre casa.

Bilanul cumparaturilor unui singur obiect intr-o juma de ora maxim: achizitionat 5 obiecte (si jumate de fapt, ca puloverul ala vine cu o esarfa) plus strugurii plus perele intr-o ora jumate. Nu-i rau deloc, am si un proiect personal pentru data viitoare, sa imi imbunatatesc recordul in mod vizibil.

Despre oi

Am vazut mai demult o stire la stiri despre niste oi, pe care am tot rumegat-o inainte sa imi fac publica opinia asupra-i.

Si era vorba asadar de 600 de oi, numar intreg, care intr-o noapte nush ce cautau si au ajuns pe marginea unei faleze, iertata fie-mi nestiinta intr-ale geologiei, ca nu era o faleza de la mare, ci una de la munte, sub care era o poteca folosita de turisti. De pe marginea asta au cazut toate si si-au gasit sfarsitul. Zic de noapte, ca asa au concluzionat aia de la CSI Grenoble dupa ce le-au luat cu elicopterul si dus la autopsie...

Eu tot stateam asa si ma gandeam cum se poate face ca 600 de oi cad cu toatele? Alea din randul doi cand le-au vazut pe alea dinaintea lor ca se pravalesc le-au urmat exemplu in loc sa se fereasca? Ma gandesc ca behaiau ele pe masura ce cadeau, si in limba oilor o fi ca un semnal de alarma, oare ele nu au un behait anume in functie de situatie? Si sa zicem ca primele hai o suta au cazut, restul chiar au hotarat sa faca la fel in loc de stanga-mprejur? Nu si-au dat seama nici dupa doua sute, hai trei ca ceva nu-i in regula? Ca doar nu le impingea nimeni de la spate...

Cum naiba poate instinctul de turma sa fie mai puternic decat ala de supravietuire? Sau tocmai asa supravietuiesc ele de atatea sute de ani, stand in turma si doar din cand in cand comit sinucidere in masa, pentru mentinerea echilibrului in numar...

Cert e ca numaratul oilor care cad de pe faleza aia ma tine treaza de ceva vreme, creca e cazul sa ma apuc sa numar altceva care nu are instinct de turma, probabil plopii de pe trotuar...

Adevarata problema

To'ma am primit telefon de la spital, amniocenteza o fo' bine, nu este trisomie 21. Mai urmeaza o luna de asteptari pentru analiza la toate suflarea cromozomiala a flacaului, stresul ia o pauza.

Incepe altul: ce numa dom'ne, ce nume? Ca eu eram gata sa bag mana in foc, sa imi tai un picior (nu as fi fost gata sa imi pierd podoaba capilara totusi) si altele ca e fata, asa simteam eu, desi voiam sa fie baiat, aveam cel putin cateva nume dragute de fata, de baiat nik. Acu o luam de la capat, cu caietul de sarcini aratand cam asa:
- sa fie usor de scris fara a-l zice pe litere in franceza
- sa fie pronuntabil usor in romana, engleza, franceza. Ma gandesc ca s-o fi pierzand f-odata prin aeroport si il striga tanti aia cu microfonul, sa isi recunoasca saracul numele inainte sa il dezimbarcheze, sau cum s-o zice.
- sa fie potrivit unui director, unui artist, unui sportiv
- sa nu fie prea batranesc, nici prea copilaresc
- sa nu fie unul careia i se dubleaza prima silaba (sau altele) intr-un mod ridicol, stiut fiind faptul ca francezii au acest obicei: Pauline -> PoPo, Damian -> Dada, Agathe - Gagathe etc
- sa nu fie prea lung, astfel incat sa ajunga sa fie chemat dupa o abreviere a respectivului
- sa sa nu fie nici prea original, nici prea comun, in nici un caz un rezultat al vreunei amestecari aleatorii de litere
- sa imi placa mie, ca dupa aia il conving eu pe musiu

Probabil ca mai sunt si alte criterii de care am uitat acum, ca am inceput cautarea intensiva. A, tre' sa se potriveasca cu Simon, ca e al doilea prenume, ca pe mosu meu. Noa, ma duc pe internet sa caut.

Dupa un an

si ceva zile mai precis, ca de fix dupa un an eram in fata laptopului matern ascutindu-mi rabdarea si unghiile la o manichiura tacticoasa pana asteptam sa apara cate o litera pe ecran. Ce-i mai nou asadar, ce a ramas neschimbat plus cateva reflectii personale asupra faptului de a fi si mama.

Aspect exterior: creste, creste, ii schimb garderoba o data la doua luni, ce as vrea sa fiu si eu in pielea lui din punctul asta de vedere. Mai bizar e faptul ca e blond (inca zic eu), parca nici nu e al meu cand ma uit la el, dar e dragut asa, are scuza perfecta cand se apuca sa urle prin magazine/avioane/cabinete de doctori etc. Acu inteleg cand mai aud pe unul altul zicand ca nici nu isi da seama cum trece timpul, mai ales cand am pus in cutii hainele de o luna, parca-s de papusa.

Mancatul: capitol unde intelegerea mutuala pe care incerc sa o cultiv cam scartaie. Ii fan de biberoane si lapte, nu mai mananca mancarea pe care i-o fac eu, numai aia din comert. Pregatirea mesei dureaza de 3 ori mai mult decat ingeratul in sine, caci trebuie sa aiba la dispozitie: fluturele, catelul, 2 linguri, cutia de compot si aia de iaurt, pe care le arunca pe jos unul cate unul si eu trebuie sa le adun si sa i le dau inapoi. Inainte sa ii dau obectul in mana, casca gura si poate si inghite, daca nu, scuipa. In restul timpului, nu casca gura decat ca sa urle.

Cand eram la biberoane, era infinit mai simplu: bib 15 minute, digestie, vomitat, dormit. NU plans.

Dormitul: de la opt jumate seara, la opt ziua, cand ploua - cate doua sieste pe zi, in rest, una. Mai demult facea 3 sieste pe zi. Aici n-am ce zice decat sa nu isi piarda naravul.

Deplasarile: peste tot, si mai ales unde nu trebuie, cu precadere in jurul ghiveciului unicei plante pe care am reusit sa nu o ucid inca, pentru a imprastia pamantul peste tot, nu inainte de a-l verifica la gust, evident. O neta preferinta pentru bucatarie si sertarul de cratiti si oale, pe care le rearanjeaza dupa principiul feng shui al bebeului, adica da cu ele pe jos.

Din nou capitol unde era mai simplu mai demult, cand statea in scaunul care ii vibra bucile sau in leganut. Si cand te gandesti ca abia asteptam sa inceapa sa umble. Mai are un pic si o sa umble umble, ma ingrozesc...

Vociferarile: la fel de galagioase ca intotdeauna, acum acompaniate de degetul aratator indreptat cu mai multa sau mai putina precizie catre tinta vizata. Cand chiar nu inteleg ce vrea, flutura din mana. Plange din orice si tine mult, zice "dada" cand il vede pe genitoru-i, eu inca nu am vreo denumire. Abia astept sa vorbesca f-un cuvant doua, ca asa e cam impiedicata relatia cu el.

Comportament: incep sa imi dau seama ca are o vointa si intentii ceva mai clare, insa nu inteleg de ce ii loveste pe copiii cu care se joaca, desi nu ii fac nimic, ba dimpotriva. O sa tin minte pentru eternitate cand i-a dat una in cap unei fetite la nisip cu o tigaie de plastic, asa din senin, si dupa aia radea...oare sa ma ingrijorez (?)

In general: ma gandeam ca la un an, bibilii sunt o tzar mai rasariti, ma asteptam sa zica o vorba doua sau macar sa am impresia ca am cu cine ma intelege - vise...Cateodata ma cam plictisesc, nu prea intelg ce vrea sa faca, ce jocuri ii plac, il las sa se joace singur si mi se pare ca e OK, dar totusi ma simt vinovata ca nu fac mai multe pentru el; in acelasi timp, nu prea stiu ce altceva as putea face. Cand eram mai mica nu intalneam astfel de probleme jucandu-ma cu papusile, si o faceam zile si ore in sir, acu nu mai am rabdare sa il vad un pic mai mare si mai dialogand cu mine. Nu sunt facuta sa fiu mama de bebe, e clar, asa cum nici sarcina nu mi-a facut cine stie ce placere. Nu stiu cum unii pot sa se extazieze asa de cate un bebe, si sa fie asa de absorbiti de "relatia" cu el: care "relatie" (in afara de cea strict fizica, normal)?

Si nu in ultimul rand, o intrebare super egoista dar nu pot sa ma impiedic sa mi-o pun: oare daca nu era asa dragut, cum as fi fost in preajma lui? Stiu un cuplu cu o fetita cam negricioasa, cu un nas pana in gura si urechi enorme, cu freza de Tintin, si totusi ei zic ca e o printesa. Probabil ca nu ne uitam la acelasi copil...hai ca inchei inainte sa devin si mai "lucida" decat doza universal acceptata, redeschid subiectul peste un an.

Mega organizare

Imi vine sa scriu despre weekendul asta plus luni ca asa organizare nu am mai vazut nici la mine. Nu in viata personala, de tip dulapuri, sertare, dulapioare, rafturi, camari si restul, ci in aia profesionala, unde stiu si cea mai mica foaie de hartie de acu 3 ani si pot sa indic cu precizie unde se afla. Plictisitor de organizata e viata mea la lucru, cel mai mic derapaj declanseaza crize de anxietate. Intotdeauna am totul cu mine si un back-up, pentru orice situatie. Niciodata nu am fost luata prin surprindere de ceva iesit din comun, gaseam o solutie pentru tot si toate. De aia probabil munca in echipa imi displace profund, caci nu pot controla 100% totul.

Sa trec la ilustrare totusi: juniorul face bronsiolite destul de des, duminica am aterizat cu el la urgente, ca jumatatii mele mai bune i se parea ca nu respira bine. Si avea dreptate. Dupa un mini triaj la intrare, ne trimit intr-un box. In 2 minute se prezinta o asistenta, care in tot 2 minute ii instaleaza ceva fire colorate peste tot, ii ia temperatura, tensiunea, masoara cantitatea de oxigen, completeaza fisa, ne zica ca a chemat pediatra, paraseste sala. Vine pediatra: ia fisa, intrebari in plus, ascultat pieptul, spatele, nu ii place cum respira, hai in alt box la aerosoli. Hai. Alt asistent vine in alte 2 minute, tac-pac instaleaza chestiunea, ii pune masca, il tine de maini, tac-su de picioare, eu in brate, urla din ce plamani i-au mai ramas intacti, dar rezista. 6 sedinte de cate 10 minute cu 10 minute pauza. Pentru restul, puteam sa imi reglez ceasul dupa ritmul in care veneau sa ii reinstaleze chestiunea, intre 9 si 11 minute maxim. Dupa ce terminam chestiunea, pediatra revine, il asculta, tot nu ii place, faceti o radiografie. Asteptam cam 10 minute. Facem. revenim in box. Revine pediatra, il interneaza. Mergem la receptie, ne ia in primire o asistenta, ne conduce in alta cladire, ajungem, alta asistenta ne instaleaza in camera, o trimite pe prima inapoi ca a uitat niste hartii, ii da un compot lui Tzo intre timp, il mananca.

Vine pneumologul: ne ia in primire, ne explica ce si cum, aveti intrebari, duh, ne-ai zis tot, ce sa mai intrebam, aerosoli la 4 ore, am inteles, ne-am cutremurat, consortul sta noaptea cu el, eu ziua. Vine alta asistenta, ne intreaba ce mananca, ii zic, ii aduce exact laptele pe care il bea el, cu exact cerealele pe care i le pun eu in lapte. Un mic plus: ale lor is cu aroma de vanilie. Ne instalam, descoperim setingul: cam vetust, vopsea cazanda, nu am inteles de ce intre camere sunt geamuri mate si nu ziduri, parca eram intr-un box de cai. Las' ca mere. Are o camera cu jucarii, prieteni de astm si lego, no problemo pentru tanar. Fix la 9 au revenit cu aerosolii, constantele. Dupa aia fix din 4 in 4 ore, dixit ma man. Dimineata preiau stafeta: rediscutie cu pneumologul, alte asistente decat alea de ieri, fiecare stia exact despre ce e vorba. Perfect. Ziua lunga, copiii urlatori, culoarele misunau de oameni, toti calmi si binedispusi. Interna de seara: zica ca daca totul e OK a doua zi dimi ii da drumul, inainte de 10, cu tratamentul de facut acasa. Vine seara, trece noaptea, revin pe baricade: la 9 vine alta asistenta, isi face treaba, la 9 jumate interna, ne da fisa de externare, protocolul de ingrijiri, explica pe unde ies, ma fac ca inteleg, le zic la revedere la asistente, ies. Ma pierd, ploua, nu am umbrela, mi se strica freza intinsa cu atat de mare grija, la naiba cu toamna la Paris, la naiba cu externarile alea, unde sunt, a, la internari, normal. Exista si internari de adulti la spitalul de copii? Tanti din spatele ecranului face ochi mari, deduc ca da, las' ca va rezolv eu de aici, sa nu mai mergeti 10 minute la externari pardon internari copii, mercic, oricum excursia ar fi fost mult mai vasta in timp pentru mine, imi retin gandul. Plecam. Ajungem in statia de autobuz, intr-un minut se prezinta magaoaia, ajungem in pace si liniste.

Seara, un mic plus: are ceva sedinte de kinesiterapie respiratorie de facut, ma risc sa ma prezint la cabinet fara randevu, terapistul de serviciu ma recunoaste, il suna pe cel care se ocupa de tanar de obicei, era 6 fara un sfert, zice ca vine la 6, OK. Vine la 6 fara zece, il stoarce de muci timp de 15 minute, urla, las ca-i pentru binele tau, il impachetez, merci, plecam. Revenim maine.

Concluzie: chapeau spitalul de tinere progenituri, is clar geloasa pe cum merge treaba pe acolo.