...incepe ca orice eveniment important cu pregatirile. Ar fi fost mai fain si usor daca nu as fi calcat camasa consortului pe pat producand dungi nescotzabile nici cu bulodzerul si creca tot mai fain si usor ar fi fost daca nu as fi pus apa pentru fier in sticla in care a fost socata (facuta de mama, incalzita de soarele de p-acisilea, mmmm, un deliciu). Eu am "reciclat" o rochie de o mai purtasem o data de doua ori, plus o pereche de strimfi, dupa un semi atac de cord cand am constatat ca din cauza mutarilor repetate dintr-o punga in alta, 4 din cele 5 perechi din dotare aveau firele trase.
O data ajunsa la biserica, am mai constatat ca rochia era prea de seara pentru stat in picioare dupa slujba in mijlocul strazii, asteptand nush ce si tinand cu mana de palarie, ca batea vantul. Am mai constatat ocazia speciala a manifestarilor de strada impotriva a varii lucruri nu e cea mai buna sa iesi cu masina, drept pentru care am facut cam o ora ca sa intram pe autostrada, unde am adormit.
Am ajuns la cocteil, iar in picioare, pantofi noi, tocuri inalte, bataturi pe la dejte, nemancata de cu seara, ca ori mancam ori respiram in rochia aia. Am ales repede intre astea doua: sampanie si bere belgiana, un pahar doua de vin. Am respirat mai rar in timp ce mancam friptura de boeuf, super buna, super in sange de se topea in gura nu alta, asa cum se cade - prima dupa aproape un an de zile, 11 luni mai exact. Si bere belgiana, ca sa sarbatorersc evenimentul fripturii. Buna berea belgiana.
Dupa aia am urlat in ghiz de conversatie la vecina de statea diagonal opus fata de mine, in engleza ca era americanca, ca asa au pus oaspetii, o fata un baiat, da' ce sa vorbesc eu cu cei doi anjeniori in telefoane - subiectul friptura s-a terminat destul de repede. Desertul nici nu merita mentionat decat ca un fopa mare de tot, ce naiba placinta roz cu crema bej o fo' aia nu am inteles nici in ziua de azi.
Am asistat la animatiile specific franceze, de data asta nu o fo' cantece numai discursuri. Dupa aia o chelnerita o spart un pahar cu un fund de vin rosu in el, tot fundu' o ramas pe sacoul meu bej sclipitor, chestie care acu e violet-inchis pe vecie. Dupa aia am plecat sa dansam, caca maca DJ, si dupa aia, momentul cul mi na nt: am luat naveta si am plecat la hotel, unde ne-am facut de cap ca pe timpurile cand eram numa' doi si fara o grija pe lume, ceva extraordinar ca intensitate, nici macar in dus nu am intrat inainte de act. Am tras perdelele, ascultat la perete ca sa fim siguri ca nu trag cu urechea vecinii, ne-am dat jos respectiv pantofii cu toc si rochia, m-am facut ca nu ma dor picioarele, si mi-am pus cel mai tare compleu posibil, adus cu grija intr-o punga de plastic reciclat: pijamaua, si dupa aia am dormit. Pana la 9 jumate a doua zi.
Asta o fo' nunta la franceji.
lundi 30 mai 2011
jeudi 26 mai 2011
Lasati mamele in pace (putin)
"The nurture assumption implies that children are born with empty brains which their parents are responsible for filling up. Obviously children do learn things from their parents. But they do not learn only from their parents". Asta ar fi fraza care ma da gata de fiecare data cand citesc cartea lu' tanti aia tare destepata pe numele ei Judith Rich Harris, The Nurture Assumption.
Zice ea, pe scurtut, ca sa nu stric placerea celor care vor sa o descopere singuri, ca progeniturile sunt ceea ce fac parintii din ele cand sunt cu parintii, in rest progeniturile astea sunt ceea ce face grupul in care se invart din ele plus influenta genelor, deci a parintilor dar nu asa cum o intelege toata lumea, ca "asa cum ii cresti, asa ii ai", ci mai degraba "asa cum ii socializezi, asa ii ai". Pe si mai scurt, grupul in care odraslele pretioase se invart conteaza clar mai mult "in the long run" decat ce fac parintii din ei acasa. Ca ce se face din ei acasa, acasa ramane, in afara de cazul in care dobandesc trasaturile parintilor prin gene. Nu parintii "fac" un timid sau un rautacios, ci genele lor.
Si uite si de ce influenta parintilor nu conteaza asa de mult, sau de ce e in interesul copilului sa nu se lase influentat de ei:
1. O predispozitie catre a se multumi cu ce invata de la parinti i-ar impiedica sa fie la curent cu inovatiile folositoare introduse de alti membri ai comunitatii
2. Copii diferiti de parinti. Clonele nu sunt folositoare, de aia exista reproducerea sexuata. Asta creste gradul de supravietuire in noi conditii de viata.
3. Copiii nu pot conta pe a avea parinti. In societatile tribale, sansele copilului scad daca isi pierde parintii, dar nu sunt egale cu zero. Daca un copil ar avea nevoie de parinti sa invete ce trebuie sa invete, cazul in care i-ar pierde pe amandoi ar insemna condamnarea lui la moarte.
4. Interese competitive ale parintilor si copiilor: ce e mai bine pentru parinti nu e neaparat mai bine pentru copii. Un mesio biologist evolutionist pe numele lui Robert Trivers zice (in traducerea mea aproximativa inainte de biberonul de la 10 si mult speratul somn pana la 6, desi de fo 2 luni e pana pe la 4 am) "cea mai buna politica a progeniturii e sa isi urmeze propriile interese incarcand in acelasi timp sa ramana in relatii satisfacatoare cu parintii lui".
Voilà de ce atunci cand se vad mame cu tzanci care urla, martorii scenelor ar putea incerca sa nu dea vina pe mame, ci pe genele lor, sau sa nu dea vina pe nimeni si sa fie mai intelegatori - io nu am vazut in viata mea o mama fericita ca pruncul isi antreneaza plamanii in public sau ca sterge praful pe jos cu tricoul care inca sta pe el.
Ce am auzit adesea e, si faptul asta imi intareste convingerea exprimata de madam asta cu cartea, e ca tanarul e complet diferit la scoala sau gradinita fata de cel care e in jurul casei. Pai de aia, ca acasa e unul cu parintii lui, si cu confratii dansului e altul, contextul o cere. Care copil nu poate generaliza/realiza un transfer de cunostinte ci doar decontextualiza / recontextualiza - e in interesul lui sa creada ca o noua situatie e diferita de alta cunoscuta si chiar foarte asemanatoare, ca asa isi creste sansele de supravietuire. Si zice si de experimente cu bibili de cateva luni care se hoalba cu mirare la o jucarie cu cai albastri care face muzica, chiar daca au vazut una cu cai roz inainte si au dat cu piciorul in ea sa faca muzica: albastrul nu e roz, deci nu stiu ce sa faca in situatia noua cu jucaria de culoare diferita.
Si zic asta si cu un of personal, ca de, dupa 2 ceasuri de plimbat cu caruciorul (nu puteam sa il lasam pe picioarele proprii ca ar fi luat de 5 ori mai mult timp) tanarul 1 s-o apucat sa urle in autobuz si dupa nici o statie am auzit pe unul si altul pufaind de nemultumire. Da, ma, parintii au uneori nevoie sa isi poarte copii in carucior, chiar daca astora din urma nu le prea place, ca sa faca diverse utile si de folos casei. Si da, copii se obosesc si se plictisesc si atunci urla. Si da, si pe parintii ii enerveaza si aproape ii fac sa plange. Si, nu, nu l-am incurajat niciodata sa urle, deci nu e vina mea. Ce as vrea sa vad o data pe cineva venind si zicand in loc de pufaturi si hmhm-ituri si sprancene ridicate in semn de "vai draga cum iti cresti copiii", zicand asadar "inteleg ca nu e usor, pot sa fac ceva sa va ajut?".
Acu, ca dovezile evolutioniste despre rolul parintilor sunt acolo, in cartea lui madam, sa se lasa bietele mame in pace, macar putin.
Zice ea, pe scurtut, ca sa nu stric placerea celor care vor sa o descopere singuri, ca progeniturile sunt ceea ce fac parintii din ele cand sunt cu parintii, in rest progeniturile astea sunt ceea ce face grupul in care se invart din ele plus influenta genelor, deci a parintilor dar nu asa cum o intelege toata lumea, ca "asa cum ii cresti, asa ii ai", ci mai degraba "asa cum ii socializezi, asa ii ai". Pe si mai scurt, grupul in care odraslele pretioase se invart conteaza clar mai mult "in the long run" decat ce fac parintii din ei acasa. Ca ce se face din ei acasa, acasa ramane, in afara de cazul in care dobandesc trasaturile parintilor prin gene. Nu parintii "fac" un timid sau un rautacios, ci genele lor.
Si uite si de ce influenta parintilor nu conteaza asa de mult, sau de ce e in interesul copilului sa nu se lase influentat de ei:
1. O predispozitie catre a se multumi cu ce invata de la parinti i-ar impiedica sa fie la curent cu inovatiile folositoare introduse de alti membri ai comunitatii
2. Copii diferiti de parinti. Clonele nu sunt folositoare, de aia exista reproducerea sexuata. Asta creste gradul de supravietuire in noi conditii de viata.
3. Copiii nu pot conta pe a avea parinti. In societatile tribale, sansele copilului scad daca isi pierde parintii, dar nu sunt egale cu zero. Daca un copil ar avea nevoie de parinti sa invete ce trebuie sa invete, cazul in care i-ar pierde pe amandoi ar insemna condamnarea lui la moarte.
4. Interese competitive ale parintilor si copiilor: ce e mai bine pentru parinti nu e neaparat mai bine pentru copii. Un mesio biologist evolutionist pe numele lui Robert Trivers zice (in traducerea mea aproximativa inainte de biberonul de la 10 si mult speratul somn pana la 6, desi de fo 2 luni e pana pe la 4 am) "cea mai buna politica a progeniturii e sa isi urmeze propriile interese incarcand in acelasi timp sa ramana in relatii satisfacatoare cu parintii lui".
Voilà de ce atunci cand se vad mame cu tzanci care urla, martorii scenelor ar putea incerca sa nu dea vina pe mame, ci pe genele lor, sau sa nu dea vina pe nimeni si sa fie mai intelegatori - io nu am vazut in viata mea o mama fericita ca pruncul isi antreneaza plamanii in public sau ca sterge praful pe jos cu tricoul care inca sta pe el.
Ce am auzit adesea e, si faptul asta imi intareste convingerea exprimata de madam asta cu cartea, e ca tanarul e complet diferit la scoala sau gradinita fata de cel care e in jurul casei. Pai de aia, ca acasa e unul cu parintii lui, si cu confratii dansului e altul, contextul o cere. Care copil nu poate generaliza/realiza un transfer de cunostinte ci doar decontextualiza / recontextualiza - e in interesul lui sa creada ca o noua situatie e diferita de alta cunoscuta si chiar foarte asemanatoare, ca asa isi creste sansele de supravietuire. Si zice si de experimente cu bibili de cateva luni care se hoalba cu mirare la o jucarie cu cai albastri care face muzica, chiar daca au vazut una cu cai roz inainte si au dat cu piciorul in ea sa faca muzica: albastrul nu e roz, deci nu stiu ce sa faca in situatia noua cu jucaria de culoare diferita.
Si zic asta si cu un of personal, ca de, dupa 2 ceasuri de plimbat cu caruciorul (nu puteam sa il lasam pe picioarele proprii ca ar fi luat de 5 ori mai mult timp) tanarul 1 s-o apucat sa urle in autobuz si dupa nici o statie am auzit pe unul si altul pufaind de nemultumire. Da, ma, parintii au uneori nevoie sa isi poarte copii in carucior, chiar daca astora din urma nu le prea place, ca sa faca diverse utile si de folos casei. Si da, copii se obosesc si se plictisesc si atunci urla. Si da, si pe parintii ii enerveaza si aproape ii fac sa plange. Si, nu, nu l-am incurajat niciodata sa urle, deci nu e vina mea. Ce as vrea sa vad o data pe cineva venind si zicand in loc de pufaturi si hmhm-ituri si sprancene ridicate in semn de "vai draga cum iti cresti copiii", zicand asadar "inteleg ca nu e usor, pot sa fac ceva sa va ajut?".
Acu, ca dovezile evolutioniste despre rolul parintilor sunt acolo, in cartea lui madam, sa se lasa bietele mame in pace, macar putin.
samedi 14 mai 2011
Socoteala de-acasa
Numa’ ce am terminat cu mutatul si cu admiratul lucrului celor 6 mutatori – nu au spart decat sticla unei fotografii si inca nu gasim cele 4 telecomenzi indispensabile uitatului la teleu – cand mi se pare mie ca biblioteca nu sta bine si ca ar sta mai fain o tzarasica mai la dreapta. Noroc ca anjenioru’ m-o prevenit ca tre’ 2 oameni ca sa o mute si ma apuc asadar sa o trag singura intr-o dupa masa cand juniorii erau in vizita la Orfeu.
Desi era formata din 3 corpuri de etajere destul de grele, am reusit sa dejghin corpul din stanga si sa daram toate etajerele de pe el, dar din pacate nu apucasem sa pun la loc nici o carte, deci au cazut cu un zgomot destul de sec nu cu ‘trosc pleosc tagadam tagadam bum bum’-ul la care ma asteptam.
In urma redecorarii salonului am zis ca sambata asta mergem la magazinul ala nordic din sudul Parisului sa ne reaprovizionam in biblioteci. Planul era sa ne sculam de dimineata, sa hranim junioru’ doi si sa il luam cu noi, ca cel unu nu rezista la cumparaturi, e mai rau decat un barbat in toata firea. Zis si facut, ne-am trezit la 2 am, ajutati de junioru’ doi care isi reclama bag sama micul dejun sau ceva. Am reusit sa il pacalesc cu o tzar de ‘nani nani’ si hatzanat in brate si s-o culcat la loc, ca nu aveam posibilitatea sa deranjam amploaiatii la ora aia ca sa ne facem noi cumparaturile. Retrezit la 6 (am) nu am mai putut aplica metoda super matinala si a trebuit hranit in regula artei. Nici nu o adormit bine, pe la 7 (tot am), ca aud niste urlete de la juniorul unu, care facea un cosmar si se manifesta zgomotos. Urletele au continuat cu mici intermitente cam doua ceasuri dupa, motivate de : schimbatul scutecului, facutul inhalatiei, nedatul a ceva din frigider de catre taxu cand asta micu il cerea, nevrutul tricoului gri, refuzul sandalelor, neplacutul sosetelor galbene si in general orice altceva care il contraria cat de putin, de exemplu cand urlam eu la el.
Juniorul doi am zis ca e ok, dar nu era, l-o apucat iar foamea pe la 9, o mai supt umpic pana la 9 jumate dupa care o adormit. Dupa aia mi-o venit sa fac un dus, spre care am plecat sub privirile reprosatoare ale consortului care cred ca isi amintea ca mai facusem asa ceva o data saptamana asta si care clar credea ca exagerez cu luxul. In plus ieri am fost si la coafor…si creca m-am si machiat o tzar.
Am reusit sa il expediem pe numarul unu cu mama la piata si tobogan si eu mi-am reluat pentru scurt timp hobby-ul preferat, ala de uitat pe geam cum se leagana frunzele mestecenilor in tacere. Dupa aia urmeaza pranzul si biberonul si poate si plecatul in scopul achizitionarii bibliotecii respective. Tocmai a inceput biberonada numarul trei…
Desi era formata din 3 corpuri de etajere destul de grele, am reusit sa dejghin corpul din stanga si sa daram toate etajerele de pe el, dar din pacate nu apucasem sa pun la loc nici o carte, deci au cazut cu un zgomot destul de sec nu cu ‘trosc pleosc tagadam tagadam bum bum’-ul la care ma asteptam.
In urma redecorarii salonului am zis ca sambata asta mergem la magazinul ala nordic din sudul Parisului sa ne reaprovizionam in biblioteci. Planul era sa ne sculam de dimineata, sa hranim junioru’ doi si sa il luam cu noi, ca cel unu nu rezista la cumparaturi, e mai rau decat un barbat in toata firea. Zis si facut, ne-am trezit la 2 am, ajutati de junioru’ doi care isi reclama bag sama micul dejun sau ceva. Am reusit sa il pacalesc cu o tzar de ‘nani nani’ si hatzanat in brate si s-o culcat la loc, ca nu aveam posibilitatea sa deranjam amploaiatii la ora aia ca sa ne facem noi cumparaturile. Retrezit la 6 (am) nu am mai putut aplica metoda super matinala si a trebuit hranit in regula artei. Nici nu o adormit bine, pe la 7 (tot am), ca aud niste urlete de la juniorul unu, care facea un cosmar si se manifesta zgomotos. Urletele au continuat cu mici intermitente cam doua ceasuri dupa, motivate de : schimbatul scutecului, facutul inhalatiei, nedatul a ceva din frigider de catre taxu cand asta micu il cerea, nevrutul tricoului gri, refuzul sandalelor, neplacutul sosetelor galbene si in general orice altceva care il contraria cat de putin, de exemplu cand urlam eu la el.
Juniorul doi am zis ca e ok, dar nu era, l-o apucat iar foamea pe la 9, o mai supt umpic pana la 9 jumate dupa care o adormit. Dupa aia mi-o venit sa fac un dus, spre care am plecat sub privirile reprosatoare ale consortului care cred ca isi amintea ca mai facusem asa ceva o data saptamana asta si care clar credea ca exagerez cu luxul. In plus ieri am fost si la coafor…si creca m-am si machiat o tzar.
Am reusit sa il expediem pe numarul unu cu mama la piata si tobogan si eu mi-am reluat pentru scurt timp hobby-ul preferat, ala de uitat pe geam cum se leagana frunzele mestecenilor in tacere. Dupa aia urmeaza pranzul si biberonul si poate si plecatul in scopul achizitionarii bibliotecii respective. Tocmai a inceput biberonada numarul trei…
Trenul galben fara cai
Sau ma rog, alb cu verde, dupa cutumele locale, ca nu mai am autobuze care se opresc aiurea-n traseu, cum cer transportatii.
Zice consortul ca statia de tramvai unde ma dau jos de obicei nu-i cea mai aproape de tinta, si ca mai este una, in partea aialalta, si ceva despre cum tre’ s-o iau la stanga sau la dreapta pe langa Sena si dupa aia la stanga sau la dreapta ca sa ajung pe noua noastra strada. Ma fac ca am priceput ca de fiecare data cand dau de informatii din astea orientatologice si purced la testarea ipotezei.
Ma intorceam de unde am lasat o parte din bugetul rochie de nunta, recte orelist, cu tanarul doi in esarfa, pe o caldura calda si transpirata de greutatea continutului esarfei. Desi m-am chinuit sa uit ca mi-a zis anjenioru’ ceva de niste scari la statia de tramvai nu am putut trece cu vederea asa de usor si mi-am zis ca tine loc de exercitiu aerobic. Clar nu mi-am adus aminte sa fi zis ceva de osutacinjsiceva de ele, toate in sus. Urc asadar sprintara si din ce in ce mai transpirata scarile, plus in viteza ca era ora de biberon si dau sa fac stanga. Sau dreapta. Sau un compromis: tot inainte, in sus, ca parca strada noastra era in sus pe undeva. Urc din ce in ce mai vioaie dealul ala cand imi dau seama cu de la sine putere ca nu-i treaba oabla (era in panta) si fac stanga sau dreapta-mprejur si ma scobor la vale.
O iau la dreapta din nou ca doar parca intr-acolo trebuia sa ma dirijez si dintr-o data, impas: pot sa o iau sau la stanga sau la dreapta sau tot inainte. O iau la stanga, sa nu fie monotona treaba. Ma fac ca nu vad / aud aprecierile zgomotoase ale echipei care scobea drumul la adresa a nush ce din fizicul meu (a, aveam sandalele cu toc de cel putin zece). Mai fac doi pasi si gata drumul. Creca echipa aia nonvorbitoare de limbi internationala incerca sa imi zica ‘smoala la orizont vezi ca ti se infunda tocurile’. Ma redirijez catre o zona propice sandalelor si numa ce ma gandesc ca unde mama naibii ma gasesc. Creca ma intorc inapoi pana nu uit pe unde am venit, cobor cele doosutecinjpatru de scari si iau tramvaiul in directia opusa ca sa ma recobor la statia unde stiam eu ca merg inainte si ajung acasa. Dar nu, nu pot sa ma dau batuta asa de usor, a renunta nu se gaseste in dictionarul de-l consult eu in impasuri lingvistice (nu orientatologice). Cand colo, ce sa vezi, eram chiar pe strada mea, in capatul alalant doar. Mai fac doi pasi, ma autofelicit si dau sa intru in imobil cand organ genital masculin plus feminin, nu mere codul electronic nici cheia in broasca mecanica.
Suspens suspens… pana la urma am patruns in casa proprie, nu zic cum sa nu stric efectul intrarii, cu o intarzaiere de o juma de ora datorata exclusiv ameliorarii timpului transport in comun plus traseu per pedes iotioticum pan' acasa.
Zice consortul ca statia de tramvai unde ma dau jos de obicei nu-i cea mai aproape de tinta, si ca mai este una, in partea aialalta, si ceva despre cum tre’ s-o iau la stanga sau la dreapta pe langa Sena si dupa aia la stanga sau la dreapta ca sa ajung pe noua noastra strada. Ma fac ca am priceput ca de fiecare data cand dau de informatii din astea orientatologice si purced la testarea ipotezei.
Ma intorceam de unde am lasat o parte din bugetul rochie de nunta, recte orelist, cu tanarul doi in esarfa, pe o caldura calda si transpirata de greutatea continutului esarfei. Desi m-am chinuit sa uit ca mi-a zis anjenioru’ ceva de niste scari la statia de tramvai nu am putut trece cu vederea asa de usor si mi-am zis ca tine loc de exercitiu aerobic. Clar nu mi-am adus aminte sa fi zis ceva de osutacinjsiceva de ele, toate in sus. Urc asadar sprintara si din ce in ce mai transpirata scarile, plus in viteza ca era ora de biberon si dau sa fac stanga. Sau dreapta. Sau un compromis: tot inainte, in sus, ca parca strada noastra era in sus pe undeva. Urc din ce in ce mai vioaie dealul ala cand imi dau seama cu de la sine putere ca nu-i treaba oabla (era in panta) si fac stanga sau dreapta-mprejur si ma scobor la vale.
O iau la dreapta din nou ca doar parca intr-acolo trebuia sa ma dirijez si dintr-o data, impas: pot sa o iau sau la stanga sau la dreapta sau tot inainte. O iau la stanga, sa nu fie monotona treaba. Ma fac ca nu vad / aud aprecierile zgomotoase ale echipei care scobea drumul la adresa a nush ce din fizicul meu (a, aveam sandalele cu toc de cel putin zece). Mai fac doi pasi si gata drumul. Creca echipa aia nonvorbitoare de limbi internationala incerca sa imi zica ‘smoala la orizont vezi ca ti se infunda tocurile’. Ma redirijez catre o zona propice sandalelor si numa ce ma gandesc ca unde mama naibii ma gasesc. Creca ma intorc inapoi pana nu uit pe unde am venit, cobor cele doosutecinjpatru de scari si iau tramvaiul in directia opusa ca sa ma recobor la statia unde stiam eu ca merg inainte si ajung acasa. Dar nu, nu pot sa ma dau batuta asa de usor, a renunta nu se gaseste in dictionarul de-l consult eu in impasuri lingvistice (nu orientatologice). Cand colo, ce sa vezi, eram chiar pe strada mea, in capatul alalant doar. Mai fac doi pasi, ma autofelicit si dau sa intru in imobil cand organ genital masculin plus feminin, nu mere codul electronic nici cheia in broasca mecanica.
Suspens suspens… pana la urma am patruns in casa proprie, nu zic cum sa nu stric efectul intrarii, cu o intarzaiere de o juma de ora datorata exclusiv ameliorarii timpului transport in comun plus traseu per pedes iotioticum pan' acasa.
vendredi 13 mai 2011
Nicaieri nu-i ca (a)casa
Aducere la zi maternala: de cand ii la biberon, bea cate 7 pe zi si noapte, plus arsuri la esofag. Avantajul e ca dam de lucru la pediatri, orelisti si farmacisti si ca mi se micsoreaza bugetul rochie de nunta. De ala de papuci nu pot sa ma ating, parol.
Cum in ziua mutatului se anunta o echipa de 6 mutatori din astia profesionisti, eu cu 2 barbati inca nu in floarea varstei ne-am retras de miercuri seara la parintii consortului, care stau la casa. Si ce vise imi faceam ca de, casa, nix zgomote de bloc, numa pasari si greieri.
Carevasazica totul a inceput cand asta micu, pe care nu-l da inca curajul afara din casa, sau ma rog, din bratele mele, a urlat cam toata noaptea, ca banuiesc ca nu se simtea el in elementul lui. De unde rezulta ca ala mare ii tinea isonul, ca un frate simtitor si dragastos care este. Cand nu plangea asta de dormeam cu el, auzeam zgomotele specifice unei case, atat de nespecifice unui apartament, si anume pisici. In pod. Cam trei la numar zic eu, care faceau un meci de ping pong cu o bucata de lemn, sau cu ce fac pisicile noaptea ping pong in pod deasupra dormitorului oaspetilor. Pisicile astea tineau la reputatia meciului care trebuia sa se desfasoare in conditii de liniste venind din dormitorul de dedesubt. Cand tanarul plangea, era time out la ping pong. Spre dimineata au schimbat 'mingea', au continuat campionatul cu un borcan gol.
A doua zi am pomenit de manifestarile sportive nocturne, musiu tatal consortului s-a hlizit intelegator si a zis ca stie ca sunt pisici in podul de deasupra dormitorului de oaspeti. I-am multumit de transmiterea post eveniment a informatiei.
Alt avantaj al statului la casa e ca parintii consortului au fost raciti, amandoi, si cu generozitate au transmis genele virusului care ii bantuia tanarului unu care a facut iar astm si muci la nas si nu a mai mancat normal cam o saptamana. Cel mai tare avantaj e ca tanarul unu cand are crize de astm se trezeste noaptea din cauza tusei dar partea pozitiva e ca nu ii pot da medicamente de tuse, ca-i astmatica, nu d-aia de se trateaza cu siropuri si lotiuni.
Intr-un sfarsit am ajuns la noul apartament, moment in care tanarul doi a inceput sa doarma in patul lui (nush cine zice ca nu mai au loc minuni in zilele noastre). Si dupa aia o venit mama si azi am luat pranzul cu o fiinta umana cu care se poate vorbi in fraze complexe nu numai 'nu, nu-i voie, nimic nu-i voie ma Victor ma sa vezi ce ne certam'. Parca as avea o viata sociala nu alta, brrr, o sa raresc evenimentele astea ca sa nu capat obiceiuri proaste.
Intre timp am stricat si biblioteca, dar despre partile pozitive ale mutatului intr-o intrare viitoare, ca acu mi s-o terminat timpul mensual dedicat hobby-ului
Cum in ziua mutatului se anunta o echipa de 6 mutatori din astia profesionisti, eu cu 2 barbati inca nu in floarea varstei ne-am retras de miercuri seara la parintii consortului, care stau la casa. Si ce vise imi faceam ca de, casa, nix zgomote de bloc, numa pasari si greieri.
Carevasazica totul a inceput cand asta micu, pe care nu-l da inca curajul afara din casa, sau ma rog, din bratele mele, a urlat cam toata noaptea, ca banuiesc ca nu se simtea el in elementul lui. De unde rezulta ca ala mare ii tinea isonul, ca un frate simtitor si dragastos care este. Cand nu plangea asta de dormeam cu el, auzeam zgomotele specifice unei case, atat de nespecifice unui apartament, si anume pisici. In pod. Cam trei la numar zic eu, care faceau un meci de ping pong cu o bucata de lemn, sau cu ce fac pisicile noaptea ping pong in pod deasupra dormitorului oaspetilor. Pisicile astea tineau la reputatia meciului care trebuia sa se desfasoare in conditii de liniste venind din dormitorul de dedesubt. Cand tanarul plangea, era time out la ping pong. Spre dimineata au schimbat 'mingea', au continuat campionatul cu un borcan gol.
A doua zi am pomenit de manifestarile sportive nocturne, musiu tatal consortului s-a hlizit intelegator si a zis ca stie ca sunt pisici in podul de deasupra dormitorului de oaspeti. I-am multumit de transmiterea post eveniment a informatiei.
Alt avantaj al statului la casa e ca parintii consortului au fost raciti, amandoi, si cu generozitate au transmis genele virusului care ii bantuia tanarului unu care a facut iar astm si muci la nas si nu a mai mancat normal cam o saptamana. Cel mai tare avantaj e ca tanarul unu cand are crize de astm se trezeste noaptea din cauza tusei dar partea pozitiva e ca nu ii pot da medicamente de tuse, ca-i astmatica, nu d-aia de se trateaza cu siropuri si lotiuni.
Intr-un sfarsit am ajuns la noul apartament, moment in care tanarul doi a inceput sa doarma in patul lui (nush cine zice ca nu mai au loc minuni in zilele noastre). Si dupa aia o venit mama si azi am luat pranzul cu o fiinta umana cu care se poate vorbi in fraze complexe nu numai 'nu, nu-i voie, nimic nu-i voie ma Victor ma sa vezi ce ne certam'. Parca as avea o viata sociala nu alta, brrr, o sa raresc evenimentele astea ca sa nu capat obiceiuri proaste.
Intre timp am stricat si biblioteca, dar despre partile pozitive ale mutatului intr-o intrare viitoare, ca acu mi s-o terminat timpul mensual dedicat hobby-ului
mardi 3 mai 2011
Urmatorul pas
Aducere la zi maternala: is obo, creca doua ore de somn ziua (cateodata) si 2 noaptea nu-s deajuns ca sa functionez in parametrii normali. Program de biberonada: biberon, o ora somn (el), o ora uitat pe pereti (de la mine din brate), o ora inceput de agitare in semn de protest ca biberonul urmator nu-i la orizont, o juma de ora urlete in semn de acelasi protest. Deci.
In rest, azi dimineata i-am zis vecinei, cu un vag accent non-frantuzesc, "il y a un motan qui fait cour à votre chat dans le jardin" si dupa aia am incercat sa ii explic ca ce si cum, si cum si ea are doi ca mine, numa unu' fata, o inteles de unde vine motanul cu pricina si amputarea facutului de curte.
In rest n°2, instalatorul nu termina baia in noul apartament, normal, unde s-o mai vazut meseriasi sa termine trebile cu mai putin de o luna dupa termenul stabilit. Si zugravul.
In rest n°3: ce mai conteaza...
In rest n°4: luni vine mama, luni vine mama, luni vine mama...nu ca as recunoaste vreodata ca as avea nevoie de ajutor, da' au anuntat ca ii soare cam o saptamana in mai. La Paree. Deci.
Completare la restul n°3: nu o sa am internet, telefon si mai ales televizor pana nush cand in cursul lunii in care se gaseste o saptamana de soare. Ci ma fac fara teleu nush cat?!
In rest, azi dimineata i-am zis vecinei, cu un vag accent non-frantuzesc, "il y a un motan qui fait cour à votre chat dans le jardin" si dupa aia am incercat sa ii explic ca ce si cum, si cum si ea are doi ca mine, numa unu' fata, o inteles de unde vine motanul cu pricina si amputarea facutului de curte.
In rest n°2, instalatorul nu termina baia in noul apartament, normal, unde s-o mai vazut meseriasi sa termine trebile cu mai putin de o luna dupa termenul stabilit. Si zugravul.
In rest n°3: ce mai conteaza...
In rest n°4: luni vine mama, luni vine mama, luni vine mama...nu ca as recunoaste vreodata ca as avea nevoie de ajutor, da' au anuntat ca ii soare cam o saptamana in mai. La Paree. Deci.
Completare la restul n°3: nu o sa am internet, telefon si mai ales televizor pana nush cand in cursul lunii in care se gaseste o saptamana de soare. Ci ma fac fara teleu nush cat?!
Inscription à :
Articles (Atom)
Cât câcat de timp liber fara retele sociale
Mi-am dat seama, nu cu uimire maxima, ci asa, moderata, ca nu am nevoie de facebook ca sa imi incep ziua, sa ma cac, sa imi pierd timpul in...
