Momente

M-am oprit de multe ori zilele astea, cate o secunda-doua pe ici pe colo, si am ramas fara cuvinte. Am vazut asta:

Pamantul de la aproape 22 de mii de metri. Cand am dat cu ochii de omul asta, pregatindu-se sa sara, mi-a venit sa bat din palme si sa ma batai de bucurie. E fantastic sa ai ocazia sa vezi asa ceva si sa nu iti ajunga cuvintele sa descrii imensitatea trairilor, chiar daca doar imaginate. Sa fii singur cu tine. Si cu pamantul. Cu tot pamantul. Sa il vezi in asa fel incat sa iti poti inchipui ca daca intinzi bratele tare tare poti sa il cuprinzi pe tot, si sa iti infasori haina in jurul lui, sa-l tii la cald. Poza asta repara orice ai avea sa reprosezi vietii, sau altora, sau tie. Nimic nu conteaza, doar momentele in care simti ca poti lua pamantul in brate. Pe tot.

Dupa aia, am vazut o femeie pe tocuri, alergand.

Nu cred ca exista ceva mai absolut frumos, mai statuesc, mai in miscare si mai inghetat pe retina decat imaginea unei femei pe tocuri care alearga catre undeva. Isi misca picioarele cu precizie de ceasornic, se uita in jos si imprejur in acelasi timp parca, stie exact unde vrea sa ajunga, e in intarzaiere, si totusi are timp sa creeze un intreg spectacol.

Si am mai participat si la inceputul unei relatii, cand doua persoane care schimbau politeturi gasesc dintr-o data altceva de zis, si intr-un moment perfect, se intampla sa se redescopere "a, tu esti de fapt, cred ca te cautam". E ciudat cum o persoana noua pare atat de "veche" uneori, cum te lasa sa intri in viata ei si iti pune la dispozitie fara nici o teama trecutul si viitorul, si cum din momentul acela incepi sa iti imaginezi cum isi intinde untul pe paine si daca ii place dulceata de capsuni la fel de mult cum iti place tie.