Eu si ei

Nu toti, e clar, ca se stie dintotdeauna ca in general nu imi plac generalizarile, ci un numar foarte rezonabil de "ei", cei care locuiesc in hexagonul asta minunat leagan de civilizatie de ceva mai mult timp decat mine.

La inceput imi ziceam ca de vine sunt eu, ca de, cu varsta (nu, nu sunt in varsta, e un fel de a vorbi numai, sa se inteleaga) nu mai pot lega prietenii asa de repede si asa de faine ca atunci cand eram fata la mama. Dupa aia ma gandeam ca sunt ei, ca de, diferiti de carpatodanubianoponticii de noi, vosgopirineenii au altele mai bune de facut decat sa se intereseze de un strain. Dupa aia nu m-am mai gandit nimic, ca de, la un moment dat m-am plictisit de atata intoarcere pe fata si pe dos a problemei si m-am apucat de citit sau de uitat la filme. Inca o data dupa aia ma gandesc ca chiar sunt ei, ca de, prea s-au adunat multe ca sa fie chiar numai coincidente nevinovate.

Adunarea a inceput cu primul "chef" pe meleagurile astea hexagonale, un revelion. Socul a fost maxim: eu il cunosteam doar pe viitorul consort, care el cunostea pe mai multi de acolo insa pe vremile alea eu nu vorbeam bine franceza (cu musiu vorbeam in romgleza), dar acolo erau oameni care vorbeau engleza - nu cu mine. Am stat pe scaun toata seara si mi-am imbunatatit simtitor pronuntia lui "oui, ça va" din raspunsul la intrebarea "ça va?" pe care mi-o punea cate unul altul din cand in cand. De notat ca la aparitia noastra la cheful ala a trebuit sa ii pupam pe toti pe obraji de 2 ori (ma gandeam ca dupa asta o sa fim ca niste siamezi, dar nu). Aveam 2 brate in plus, doua picioare, un cap si in general un corp care ma stinghereau si as fi vrut sa nu fie acolo, ca sa ma simt mai in largul meu. Muzica era incet ca sa nu deranjeze vecinii, toti vorbeau unii cu altii in picioare cu cate un pahar in mana, nu intelegeam despre ce si nimeni nu se ostenea sa ma includa si pe mine in povestile lor. Ca eu eram (si sunt) de parere ca atunci cand inviti un strain la tine e rostul tau ca gazda se il faci sa se simta bine, nu al lui sa isi gaseasca chestii de facut pana se da stingerea.

A doua "petrecere" a fost cam la fel, numai ca atunci vorbeam franceza. Tot asa i-am pupat pe toti cand am ajuns, si la plecare, desi cu unii (majoritatea) nu am schimbat nici un cuvant, numai patru pupaturi zgomotoase. Acolo am fost cu cadou, gazda nici nu s-a uitat la el (parca era obiceiul sa sa uite si sa zica macar multumesc daca nu sa se prefaca placut surprinsa), mi-am gasit un loc pe canapea (nici vorba sa mai stau in picioare cu un pahar in mana) de care nu m-am despartit decat in caz de forta majora. Forta majora era plictiseala, m-am bagat si eu in seama pe langa cate un grup care mi se parea mai volubil ca sa nu imi amorteasca limba si nimic. Nimic in sensul in care as fi vrut sa zic ceva, orice, gasesc subiecte de umplut tacerea destul de usor, si cand incepeam parca vedeam in privirile lor un fel de "mda, nu ne intereseaza de loc, si o sa incetam sa te ascultam in trei, doua, una secunde gata am plecat".

A treia "coincidenta" de felul asta (nu o mai consider ca atare, ci confirmarea celor mai sumbre banuieli in ceea ce priveste un numar rezonabil de locuitori ai hexagonului) a avut loc luni. M-am mutat de le ludoteca aia dintre 2 dealuri si o vale la una mai aproape pana se face vremea de umblat pe afara mai mult de 5 minute. Asta ii cam cat salonul nostru, cu jucarii mai multe, si participanti mai putini, ca e mica. Am stat in cerc (cam pe la toate intrunirile astea simandicoase se sta in cerc, forma geometrica generatoare de un maxim de stinghereala - cel putin la mine), pe scaune, si am incercat sa vorbim: eu dau cu gura, o mama (NU frantuzoaica get-beget) ma insoteste in dialog, descoperim chestii interesante, animatoarele taceau (erau doua de ele), si la un moment dat cred ca parea mai ciudat sa discutam in 2 cand in camera erau 7 persoane decat sa taca toti, deci am tacut si noi. Au mai aparut mame pe parcurs, dar astea nici macar nu mai dadeau buna ziua, animatoarele nici nu se mai uitau la ele. Mi-a trecut asa ca o parere prin cap ca de ce nu ofera cate o cana de ceai celor de acolo, erau destule cani, un fierbator, cutii de ceai, sigur s-ar fi oferit una-doua sa le ajute, am alungat gandul asa cum a venit si m-am dus sa desenez cu tanaru-mi.

In momentul ala mi-am dat seama ca da, sunt "ei", ca nu mai eram eu principalul necunoscut acolo, si tot se ignorau reciproc - o fac cu atata naturalete incat nimeni nu se (mai) simte prost ca nu-i bagat in seama, sau cine stie, poate nici nu s-au asteptat vreodata sa le fie remarcata prezenta. Nici la ludoteca aialalta nu se prea inghesuie la palavre, dar acolo spatiul mai mare nu prea indeamna la asa ceva, pe cand aici intr-o incapere asa de mica era sufocanta si apasatoare treaba.

M-am intors acasa si mi-am comandat mai multe carti si aproape m-am impacat cu gandul ca nu o sa am nimic mai mult decat cunostinte pe aici. Nici vorba de prietenii din alea in care sa mergi neinvitat la o cafea si sa povestesti pana noaptea tarziu si a doua zi sa o iei de la capat, sau sa-l cunosti atat de bine pe celalalt incat discutiile sa se invarta in jurul hainelor si zanganelelor de sezon, ca de restul stii tot, relatia aia ca un cufar mereu plin pe care numai sa mai pui cate un decor ceva pe dianafara, ca inauntru toate-s bune si frumos aranjate. Da-s tare faine cartile astea noi.