Pitzi de Paris - Beauvais

Mai un episod inainte de ala final despre vacanta in Romania, si anume intalnirea de grad destul de inalt cu o pitzi de pitzi, despre care credeam ca exista doar in imaginatia colectiva. Nu ca nu am dat nas in nas cu pitzi din astea si prin Franta, dar nu am putut sa evaluez profunzimea fenomenului cand le vedeam scurt pe strada, plus ca cea mai pitzi de pana acum a fost o eleva de-a mea de a treia de anul trecut, dar careia ii gasisem diverse scuze cand o vedem ca-si face unghiile in timpul cursului sau se machiaza: ca-i pasionata de altceva decat de engleza (sau de oricare alta materie, ca nu avea rezultate mai stralucite pe nicaieri), ca nu intelege ce se intampla in clasa etc. Nu prea am stat la discutii cu ea, si de fapt nu mi s-a parut ca se incadreaza in categoria pitzi adevarata, doar o copila pasionata de machiaj si vopsitul unghiilor.

Mamzel asta care m-a socat usor statea destul de cuminte la coada la imbarcare, alaturi de gagicul ei si un alt cuplu de prieteni, tot pitzi si motanel. Nu pareau mai trecuti de clasa a doispea maxim anul intai. Ea era faina de fapt, inaltuta, gratie ghetelor cu tocuri de cel putin cinspe centimetri, design probabil al unui ortoped pasionat de pusul gleznelor in ghips, slabuta si varata intr-un tricou de dantela neagra, cu gaurele multiple, cam dese si mari pentru timpul de afara. Avea un par lung si drept, blond-inchis, un ruj rosu aprins pe buze si niste ochi albastri cu gene intoarse mestesugit cu intorsatorul de gene, plus date cu rimel sa fie. Avea un gest cu care isi dadea parul pe spate care mi-a placut prima si a doua (si a tria oara), dupa aia nu mai puteam sa-mi dezlipesc ochii de la ea, incepuse sa ma irite prinsul parului cu mana intr-o parte si smucitul brusc al capului in partea cealalata, ma irita din ce in ce mai tare, dar nu am scapat nici o suita de miscari, una mai precisa si mai enervanta decat alta. 

Ii era cald, nu era frig inauntru, si motanel cu camasa albastra si puncte roz inchis si deschis, frumos scoasa peste blugii skinny care ii atarnau destul ca sa se vada inceputul unor chiloti Calvin Klein, se duse repede sa ii aduca o sticla de apa, si la fel de urgent o duse inapoi, caci evident era prea rece direct din frigider. S-a racorit intr-un final mamzel si a inceput sa zica ceva de valiza, prea mare pentru un bagaj de cabina, si cum probabil aveau de gand sa procedeze ca sa o pacaleasca pe madam de la poarta de imbarcare sa ii lase cu valiza fara sa plateasca in plus. Motanel i-a raspuns unui agent de paza care l-a intrebat unde merge: "La Paris, normal!" intr-un mod vesel, sonor si ridicat gratios pe varfuri.  

Am trecut de poarta inaintea lor, dar i-am vazut cu valiza in autobuz, deci au convins-o pe madam. In avion m-am asezat in spatele lor, eram curioasa de urmare. Era probabil prima data cand luau avionul, ca a trebuit sa le atraga atentia o hostess sa isi ia haina de pe spatarul scaunului din fata, sa puna masuta sus si sa inchida telefonul pana decolam. S-au executat, dar am cam o vaga banuiala ca pitzi nu a inchis telefonul, ca nici nu a plecat bine hostess asta, si striga "Selfie!" la motanel, care se apropie dragastos de ea, si se trag in poza, eu dandu-ma respectuos la o parte, sa nu le stric imaginea. O dau repede pe facebook probabil, cat le mai mergea internetul, discuta de ce au mai postat unii-altii, si se agita, rad si pitzi continua sa isi dea parul pe spate, in acelasi fel enervant si care inca ma fascina la maxim.

Era cald si in avion, pitzi ii cere simetricei ei, asezata cu motanelul danse in fata, un servetel. Muream de nerabdare sa o vad cum isi sufla nasul, daca tot asa m-ar fi fascinat ca datul parului in spate, dar de fapt isi face doar vant cu servetelul, despaturit si reimpaturit cu grija in 4, pentru un vant mai puternic probabil. Nu am mai stat sa ascult ce ziceau, ca Victor avea povesti despre avion si pe cine invita el la ziua lui in septembrie, dar nu am putut sa nu observ toaleta lui pitzi doi, camasa deschisa la culoare, imprimeu inchis, pana la mijloc, deasupra centurii, care lasa sa i se vada talia, mai groasa decat a lui pitzi unu, dar nu dizgratioasa. Avea un lant de cel putin un kil la gat, auriu, probabil nu de aur, si pantofi imaginati de acelasi ortoped indragostit de ghipsul sub forma de papuci, negri de data asta.

Cand am ajuns si ne-am indreptat catre cladirea aeroportului, am mai apucat sa aud o ultima replica adresata lui pitzi doi de catre pitzi unu, in timp ce-si evident dadea parul pe spate si-si facea vant cu servetelul:

- Vai draga, aici la Paris miroase a balega de vaca...

Nu am putut sa nu ii dau dreptate.

Romani vizionari

Am plecat in Romania dupa un an intreg si jumate de nefost pe acolo, si mi-am zis clar de la inceput ca nu o sa ma enervez pentru nimic, si daca chiar ma enervez, o sa zic exact ce cred celor care imi agaseaza neuronul, nu mai stau eu sa mormai in barba si sa ma plang nush cui ca vai cum ii in tara asta, ca nimic, ca nimeni etc.

Am lasat deschisa si posibilitatea de a fi placut surprinsa, dar nu imi pregatisem speech adecvat in caz ca, deci cand am sunat sa intreb de scoala de soferi, detalii alea alea, si mi-au raspns de la ambele scoli cu care am vorbit intr-un fel super profesionist si simpatic chiar, am cam ramas descumpanita. Mi-am amintit sa zambesc la telefon, zambet fortat, ca la naiba, ma asteptam sa ma enervez si aveam ceva pe teava in sensul asta, nu si in cel invers. Nu am uitat sa le urez o zi buna ambelor madame cu care am vorbit, si am acceptat cu voie buna sa mi se ureze ceva asemanator.

In schimb am dat de alta chestie, pentru care nu ma pregatisem, dar cu care o data confruntata, am ales sa tac si sa ma minunez, ca nu chiar puteam sa ma iau in gura cu toata lumea. Cand ne-am urcat in tren cu Victor sa mergem la Alba, dupa ce am stat dooj de minute in Lugoj (cu confirmat numarul respectiv de pe ceas, nu asa, parerometric), am indraznit sa il intreb pe controlorul care-si facea veacul intre compartimentul de clasa intai al Sagetii Albastre si peron, la tigara, daca o sa avem intarzaiere. Intrebat frumos, cu "nu va suparati" gen alea alea. Se opreste din mersul apasat catre compartimentul cu pricina, si imi arunca un "nu", mormait si acuzator, dupa ce se uita la mine lung, de sus in jos, cu un aer "cum naiba nu stiti ca nu avem intarzaiere". Am stat cam in fiecare gara de dupa cel putin zece minute, si a a juns la Alba fix la treispe ore saptespe fix, cum era trecut in biletul de minigrup, 2 persoane, cu reducere. Ma gandesc ca daca nu statea zece minute in fiecare gara si nici dooj la Lugoj ajungeam pe la doispe, dar nu era in program. 

La intoarcere, din lipsa de tren la ore acceptabile, in afara de sapte dimineata si sapte seara, am luat un autocar. M-am dus sa fac o rezervare la autogara, ca sa fie, si tanti ma ia tot de sus, de dupa sticla cu taietura dreptunghiulara, ca sa sun eu sa fac rezervare. Ma manca limba sa o intreb de ce nu face ea, daca tot e acolo, si care e scopul sederii ei la ghiseul respectiv, daca eu tre' sa sun sa fac ce in umila mea parere era jobul dansei. Probabil ca se astepta sa inteleg scopul prezentei ei cu de la mine putere, deci nu am mai zis nimic, nevrand sa ma creada o novice in ale rezolvarii trebilor in Romania. 

Am sunat, am rezervat, si dupa ceva zile, ne-am prezentat la autogara, noua fara un sfert, cum a zis mesio cand am vorbit cu el. Autocarul era anuntat de tabla din fata peronului la noua, dar si asta banuiesc ca trebuia sa stiu cand mi-a zis noua fara un sfert. Nu ca m-ar fi deranjat sa stau un sfert de ora in plus. Asa de mult.

Plecam. Ajunsi la Deva, ne anunta ca facem o pauza de dooj de minute. Ies cu Victor sa faca pipi, ne intoarcem si stam cam trei sferturi de ora in fata garii. Nici nu m-am gandit sa intreb de unde minutele in plus, nimeni nu parea curios, incercam si eu cum puteam sa ma confund cu multimea atotstiutoare.

In drum, mai opreste de cateva ori in ceea ce nu mi se pareau tocmai statii, dar unii se dadeau jos, si altii urcau, cu o precizie care m-a surprins in mod placut. Ori stateau acolo de minute bune, ori au anticipat corect ca cele dooj de minute la Deva se transformau in mod natural in patrujcinci, chestie stiuta numai in clubul de cunoscatori, din care regretam ca nu fac parte. 

La un moment dat se urca o tanti, care clar nu facea parte din clubul respectiv, caci o aud intreband soferul unde se opreste la Timisoara. Auzind raspunsul, ma felicitam in gand ca nu l-am intrebat eu acelasi lucru, continuand astfel camuflarea perfecta in cunoscator al traseului si al mersului lucrurilor. 

- La xxx, cum, nu stii unde mergi? Cunosti macar Timisoara?!?

Bine ca nu am intrebat, bine ca nu am intrebat, bine ca nu am intrebat. Cum sa am eu asa un aer de novice fata de restul calatorilor, auzi, sa nu cunosti tu Timisoara, exista probabil un iad al celor care nu cunosc Timisoara, in care tanti respectiva o sa ajunga negresit. Noroc ca nu eu. 

Dupa ce am trecut de Modern, unde tanti respectiva s-a dat totusi jos, ma uitam si eu dupa ea, ca inca doi cunoscatori, uite dom'ne si la asta, care nu cunoaste Timisoara, are curaj totusi sa se dea jos in alt loc decat destinatia finala. Indraznesc totusi sa ma duc in fata la sofer dupa ce a lasat-o pe madam sa se scoboare, sa il intreb daca pana la capat se mai opreste pe undeva, nefiind sigura ca "pe langa Gara de Nord" e cel mai aproape de casa. 

- La Petrom. 

- A, multumesc frumos.

O fi un Petrom tare faimos Petromul ala, de trebuia sa il cunosc, judecand dupa tonul si neuitatul la mine cu ocazia raspunsului. Nu am indraznit, normal, sa intreb care Petrom si in ce zona, nu voiam in nici un chip sa ma asemene amatoarei care pacatuise asa de grav nestiind Timisoara. Am avut noroc ca era Petromul de pe Eroilor, nu chiar ala de la Olimpia, ci un pic mai-nainte, care probabil ala de la Olimpia nici nu se chema Petrom, dar pentru mine daca e statie de benzina, e Petrom, desi marturisesc asta cu juma de inima, cunosc Timisoara, pe bune, o cunosc...nu vreau sa ajung in iadul necunoscatorilor Timisorii.

Inca o ocazie in care mi-as fi dorit din inima sa fiu vizionara, ca majoritatea compatriotilor mei, a fost la MacDonalds. Am cerut un Happy Meal pentru tanar, si ii zic repede cu ce, cum fac in Franta, hamburger, suc de mere si un iaurt.

- Iaurtul pe langa?

- Pe langa ce? dar evident ca nu am pus intrebare, era asa, retoric, in capul meu. Nu, ca si desert la Happy Meal.

- Nu este desert iaurt, doamna (cu tonul ala acuzator, in care evident se adresa uneia care urma negresit sa arda in iadul de data asta al necunoscatorilor deserturilor din meniu, desi cu o saptamana inainte am avut trei Happy Meal-uri cu iaurt, dar probabil din greseala). Astept urmarea. Nu vine. Ma risc.

- Dar ce este la desert atunci?

- Placinta cu mere sau visine.

- Cu mere va rog.

- Paiele le luati din dreapta. Le iau din stanga, ca masina de distribuit paie din dreapta nu mei avea paie. 

Se uita totusi semi-acuzator la mine, stiu ca am pacatuit, incerc sa ii cersesc clementa cu un zambet, nu il accepta, sunt pierduta. Imi iau tava si retin lectia. 

Dar per global a fost totusi bine, frig, dar bine. 

Lauda pozitiva

Citisem eu prin tot felul de chestii, ca eu imi fac temele cu constiinciozitate, si inainte de a deveni profesoara mi-am umplut biblioteca de carti despre predat, despre psihologia copchilului si in general, pe care carti le-am citit deja de cel putin doua ori. Aia despre pragmatica numai o data, ca e super plictisitoare si se leaga prea mult de gramatica generativ-transformationala a lui Chomsky pe care am digerat-o tare greu in facultate, dar care e interesanta de dezbatut in diverse situatii, cu cunoscatori, dupa o introducere gen Chivas Regal sau echivalentul.

Despre cum functioneaza feedbackul pozitiv auzisem numai de bine, plus confirmari de pe la formatorii la ale caror traininguri asistasem. Una mi-a retinut atentia, madam povestea ca nush pe unde, in State sau Anglia, cand a asistat la un training, a fost foarte surprinsa sa vada ca formatorii de acolo acceptau cam toate punctele de vedere venite din public, iar ea si colega nu indrazneau sa caste gura, ca nu erau sigure ca parerea lor e perfecta. Recunostea asta ca o trasatura a scolii franceze (desi mi se pare ca si aia romaneasca tot cam la fel e) unde daca nu ai raspunsul la care se asteapta profesorul, mai bine taci. 

Acu' nu zic sa cadem in extrema cealalalta, unde toate pasarelele iesite de prin cuiburi neaerisite sa fie lasate sa dea din aripi liber si nestingherite, dar cand e vorba de aspecte mai subiective, unde nu exista de fapt o teorie clara si de nezdruncinat, nu vad de ce nu am lasa fiecaruia sansa sa se exprime, chiar daca pare bizar si ciudat.

Aplic aspectul a doilea, cu parerile libere cand e vorba de analizat opere literare sau tablouri, unde reactiile au evoluat de la inceputul anului scolar intr-un fel care ma multumeste personal, si anume, nimeni nu se mai uita ciudat cand un elev nu e de aceeasi parere cu majoritatea, daca isi justifica punctul de vedere. Am ajuns sa am opinii diferite, de la "imi place foarte mult fiindca..." pana la "mi s-a parut super plictisitor fiindca...". Bineinteles ca ultima nu-mi pica bine, dar mi-am manufacturat un zambet destul de autentic cand aud asa ceva, si vad ca merge, sunt din ce in ce mai increzatori in a-si exprima opiniile. La sfarsitul orei, cand este asa dezbatere, am grija sa le zic ca "I love it when you have different opinions and you justify them", si nimeni nu se mai uita ciudat la nimeni.

Prima chestie, cu feedbackul pozitiv, inca nu stiu exact cum functioneaza, nu prea am instrumente de masura, doar feelingul meu in ceea ce priveste activitatea in clasa, mai ales curajul de a lua cuvantul, pentru cei mici, care inca nu pronunta asa de bine, si fac greseli destul de mari. Le zic mereu ca la nivelul lor, A1 catre A2 au dreptul sa faca greseli, atata timp cat mesajul e cat de cat inteligibil, nu prea insist cu ortografierea, ci mai mult cu pronuntia.

Le zic ca e bine de fiecare data cand pronunta bine, ca e vorba de data sau de cum e timpul afara, si am grija sa par placut surprinsa (ca sa vada ca nu ma asteptam de fapt) cand reusesc sa faca o activitate, mai ales pe care nu au facut-o pana atunci. Cand iau cuvantul, ii felicit de fiecare data, si le multumesc, cand e cazul ii corectez, dar le zic "that was good, now can you please make an effort and say...", si ii pun sa repete de cate trei ori (le arat pe degete) si termin cu "thank you". Am vazut ca incep si ei sa zica "thank you" cand colegii iau cuvantul, si le face placere. Per total, cred ca ii felicit mai tot timpul, si am asa ca o retinere sa o zic, si cand nu pronunta chiar bine si cand fac greseli, tot le zic ca fac bine, in speranta (vorba formatoarei) ca mai incolo o sa isi dea seama singuri cand fac greseli si o sa se autocorecteze. Nu ma astept sa faca mai bine anul asta, poate nici la anul, dar peste doi ani, ma gandesc ca daca ii tot incurajez, o sa aiba mult mai multa incredere in ei si o sa se lanseze si corect si fluent. 

Azi alora mari le-am dat inapoi scrisorile de motivare, pe care le-au facut dupa metoda "analizat doua scrisori, scris una in grup dupa model, in care am inlocuit informatiile vechi cu cele noi si am pastrat bucatile de text care erau aplicabile noii scrisori". Asta a fost individuala, dupa aceeasi metoda. Au fost unii care nu au avut nici o greseala (aici nu prea e meritul meu, ii duce capul si nivelul de engleza e superb, eu sper ca le-am aratat o metoda de a scrie corect texte), si pe foaia de evaluare a fiecaruia m-am chinuit sa scriu ceva personal (32 de texte, noroc ca am imaginatie). Unde vreau sa ajung: sunt cativa dintre ei, super agitati si penibili, inca se mai joaca de-a aruncatul cu capace de pixuri si hartii, carora le-am scris totusi (din tot sufletul, dar si cu ganduri ascunse, gen, "termina cu prostiile acum, depaseste nivelul grupa mica") "amazing :)", "just lovely:)", cu smiley cu tot. Unul din ei cand si-a vazut feedbackul, s-a asezat la loc pe scaun, si a stat linistit o secunda, si il vedeam zicandu-si "elle dit que je suis amazing".

De fapt nici nu stiu daca o sa isi schimbe comportamentul sau ceva, dar pentru "elle dit que je suis amazing" ala soptit, privind in gol cu ceva neincredere si speranta, ma gandesc ca o sa il tina minte pana pe la sfarsitul zilei, si poate o sa fie mai fericit si mai linistit la alte cursuri. 

Alt de fapt, nu stiu nici daca metoda asta (si de lucru, si de feedback) o sa ii faca sa progreseze, poate sunt altele si mai bune, si cum ziceam, nu pot sa masor rezultatele, si nu as sti daca e din cauza metodei sau din cauza ca is ei "amazing", dar ii vad ca se simt mai bine, si ca fac diferenta intre felul cum lucreaza si atitudinea lor, ca mereu le-o repet, "your work is amazing, your attitude is ridiculous".

Asteptand sa descopar altele prin carti, continui cu asta, mi se pare OK, desi e prima pe care o aplic, deci nici nu pot macar sa compar cu altele. M-as inscrie pe la un master ceva in metodologie, poate de pe la anul, cand is amandoi tinerii scoliti si eu am cursuri pentru mai toate nivelurile.

Party cu zece tineri

Sambata, Victor a fost invitat la o zi de nastere in vecini, si eu am ramas cu mama tanarului, prietena de la buticul romanesc din Paris, ca eram curioasa cum o sa decurga petrecerea unde invitase zece, si anume 10, tineri de 4 si 5 ani. Auzisem de pe la unii altii ca dupa asa o petrecere ai nevoie de o saptamana sa iti revii, daca ai ceva calmante la indemana, daca nu, te declari out of order cel putin doua saptamani, depinde de sistemul nervos al fiecaruia.

Chemase o tanara sa le faca o animatie, ca sa ii ocupe un timp, ca prevazuse doua ore cu ei prin casa si un pic in parc. Se strang toti tinerii si incep sa deseneze pe niste cartoane, care mai de care, pe jos, pe masa, pe canapele, in liniste si cu dedicare maxima. Canta si ceva cantece, ne arata ce minunatii au desenat, le indoim ca sa rezulte niste cosulete din alea cu patru colturi, cu care si eu ma jucam pe vremuri, alea pe care le tineam pe trei degete si ziceam nu mai stiu cum numere si culori si rezulta ca esti nu stiu ce si nu stiu cum. 

Asta a durat cam o ora, ma gandeam ca dupa 10 minute o sa intoarca apartamentul cu curu-n sus, nici vorba, au desenat ca niste desenatori ce erau, si dupa aia am plecat in parculetul din spatele blocului, sa adune oua de ciocolata, ca aici vin clostile de la Roma si lasa oua de ciocolata in gradina (mult mai practice decat coloratul de oua clasic romanesc) si tinerii le aduna care mai de care. Inca mai avem oua de anul trecut, ia sa le arunc zilele astea, apropos. Au venit pastile mai repede la tanarul sarbatorit, nimeni nu a zis nimic, au strans care cum au putut de au umplut cosurile, s-au luat de mana doi cate doi si am pornit inapoi. 

A venit timpul sa sufle in lumanari, tort cu Spiderman, fiecare si-a luat bucata de tort si a facut ce-a putut cu ea, mai pe jos, mai cu lingura, mai cu mana, cu sucul la fel, nu au varsat decat cam doua pahare. Dupa tort, era deja cam ora 5 (incepusera de la 3 jumate) au plecat in camera unda sarbatoritul avea cam cinci tone de jucarii, si toti zece si-au luat cate ceva, dupa ce au scotocit in toate cutiile si au pus la vedere tot ce era prin-nauntru. Inca nu se joaca unii cu altii, statea fiecare cu jucaria in fata si se juca. Se mai calcau pe maini cand circulau, numai eu eram in camera cu ei, si nu a trebuit decat o data sa ii iau unuia nush ce pistol care impusca niste bile cam cu putere, in rest a fost super normal. 

Au inceput sa soseasca parintii, eu eram in bucatarie la un pahar de visinata de Baia Mare, adusa de mama prietenei, deci (eu) cam plina de energie sa ma duc sa ma joc cu ei, dar au stat fara prea mare scandal in camera si in culoar. Unul din tati a trebuit sa plece cu mana goala, ca odrasla-i mai voia sa stea. Restul de parinti au mancat tort si au baut o cafea, si au liberat terenul de joaca.

Noi am plecat pe la sase, cand a trecut efectul visinatei si vizualizam fara prea mare efort drumul catre casa, varianta cea mai scurta. Deci asa e o petrecere cu zece copii, de care ma temeam eu atat, de aia nu am facut decat cu o parte din familie pentru cei patru ani ai lui Victor. Mi-am adunat curajul si am zis ca pentru cinci ani o sa adun si eu vreo cativa, dar nu mai multi de sase, si probabil o animatoare din asta, ca sa ii tina ocupati un timp, cu activitati mai acatarii decat as putea imagina moa même.

Victor a fost super incantat, desi nu a vorbit cu nimeni acolo, s-a jucat cu niste sine si un camion-tren si un calculator de jucarie. Au alta standarde de simtit bine astia micii, fara prea multa socializare si povesti, niste jucarii noi si sa nu ii calce altii pe maini cand stau pe jos.

O zi perfecta - II

Mi-am strans mucii cum am putut, cat am putut, si mi-am pus pantofii cu toc de 10, ca sa fie, in speranta ca o sa prind autobuzul de 7 si nu o sa trebuiasca sa urc dealul + dealul abrupt cu muci si pantofi cu toc de 10. O minune nu vine niciodata singura, si am prins autobuzul. 

Aia micii au fost impecabili la recapitulare, au facut tot intr-un timp record, am mai avut timp sa ne si uitam la 2 videouri, Happy si Don't worry be happy, si au plecat fericiti. Aialalti micii au avut evaluare, si-au dat silinta cat au putut, au avut de reconstitutit un dialog, care continea vocabularul si structurile pe care le vazusera la recapitulare, pentru unii a fost ca si cum nu le-ar fi vazut niciodata, pentru altii a fost super usor. Cred ca trebuie sa tintesc mai bine data viitoare, dar probabil ca mereu o sa fie care nu o sa reuseasca, oricat de bine as face eu activitatile, ca nu invata acasa mai nimic, nici vocabular, nici structuri.

Cu aia mari, alta poveste, scriu un CV, un anunt de job si o scrisoare de motivare. Proiectul final e sa scrie in grup 2 anunturi, sa le dea altora, care sa scrie un CV si o scrisoare de motivatie pentru unul din anunturi, deci antrenament peste antrenament, scris in grup si individual, evaluare. Le-am dat o scrisoare la inceput, si pentru fiecare aspect au gasit heading-ul respectiv, dupa aia le-am mai scris eu una si am pus frazele in dezordine, a trebuit sa o refaca, si sa spuna care-s heading-urile respective, si a treia a fost scris in grup o scrisoare de motivatie pentru The Best Job in the World (ca am vazut anuntul si video-ul de prezentare al castigatorului, au scos informatii din ele si la treaba). 

Le-am zis cum sa scrie corect, sa ia un model corect si sa inlocuiasca in el informatiile noi, ce era nou erau competentele si activitatile care sa le sustina, dar au avut modele peste modele si pentru alea, deci practic era reciclat de informatii, si reutilizat intr-un model nou. Le-am pretins sa nu aiba nici o greseala, au avut greseli minore, peste care am trecut destul de repede, plus ca am avut timp sa le corectez in clasa, atata de bine au lucrat. Am avut 8 scrisori impecabile, nu mi-ar fi rusine sa le trimit nici unei companii ca sa cer un job. 

Dupa aia ne-am uitat la The Devil Wears Prada, au scos informatii din el pentru o alta scrisoare de motivare, de data asta individuala si evaluata, pe care au sa o faca joi in curs, dupa ce punem cuvintele cheie pe tablou. Ma gandesc ca asta inseamna sa ii pui in pozitie de reusita, ca mereu ne cer asta pe la toate trainingurile pe la care am fost. Au vazut un model, l-au analizat, plus altul, analizat in mod diferit, au facut unul in grup, si acum fac unul individual, unde daca o sa aiba mai putin de 20/20 o sa fiu foarte trista.

Nu am avut sa le reprosez nimic azi, nici micilor nici alora mari, au lucrat impesianumecabil. Cred ca si lor le-a placut, ca mi-am auzit, clasicul de acum, dar care nu imi da mai putini fiori, "Madame, on vous adore".

Am coborat dealul + dealul abrupt cu avant, tot pe tocurile de 10, cu durerile de rigoare, care sam bag piciorul daca io mai port tocuri pe dealurile alea pana joi, cand am prevazut tocuri mai mici, dar tocuri. Plus berea de dupa, pe balcon, la un soare molcolm si catre dooj de grade. Life's great.