Ca la 40 de ani

Ma simt ca după 15. Sau 24. Sau 33. Ba ma ingrijorez un pic, ca aud pe unii alții cum fac bilanturi nu știu de care la varste rotunde, și cum sunt mai ok sau mai puțin ok decât la varste mai mici, dar tot rotunde. Să fie clar de la incpeut, pentru mine viața asta nu e cine știe ce super mega interesant, așa am crezut la 17 ani și așa cred și la aproape 40 și am o banuiala ca așa o să cred și peste alți 30, dacă or fi să fie. În lipsa de altceva, e ok, dar sa nu exageram totuși.

Cresc, și ma modific pe măsura ce cresc, dar așa se întâmpla și la alte varste. Normal ca dacă te uiți la 40 și 20 o să vezi schimbari enorme, dar mie îmi place sa iau 38 și 39 de exemplu. Creșterea e mai realista, nu sunt hopuri uriase, și așa se întâmpla de la o clipă la alta. Distanța în timp ne face sa credem ca au loc shimbari majore, dar nu sunt, sunt mici și destul de nesemnificative de la un moment la altul per global. Microevolutie. Asta ma interesează pe mine. „Vai ce fain era când făceam aia și aialalta și eram îmbrăcat așa și pe dincolo și caca maca”. Eram îmbrăcată exact cum credeam ca arat bine la vârsta respectiva, oricare ii aia, și făceam exact ce credeam atunci ca tre' făcut sau ca îmi place sa fac. De aia regretele sunt inutile: mereu facem ce credem ca e bine în momentul respectiv, ca dacă am fi putut face ceva și mai bine, am fi făcut-o.

Acum zic ca sunt ok așa cum sunt acum, normal ca sunt diferita de acum 20 de ani, și normal ca nu e nici o tragedie, nici o drama, nici o nimic. Istoriile cu „daca aș putea să mă întorc în timp sa îmi zic ceva mie, celei de 20 de ani” sunt și ele niște besini fortate. Ca dacă m-aș întoarce la mine aia de 20 de ani peste alți 20, deci la 60, poate aș avea altceva să-mi spun. Să-mi tot dau sfaturi în trecut. Ete fleosc. Mi-aș zice cel mult „vezi-ti de treaba și nu mai aștepta sfaturi de la tine însăți ca e penibila gimnastica asta mentală”.

O să am 40 de ani în curând, după aia 41. Am avut și 19, după aia 20. Și? Am murit? Nu încă.  

Cum miroase acumul

Cel mai bine miroase a monoi. Din ăla de la uleiul de plaja care accelereaza bronzatul și nu are nici un factor de protecție, ca trăiesc pe picior periculos pragurile verii. Mereu ma ard și mereu îmi zic ca nu o să ma mai ard iar la anul și la anul sosit, ma ard iar. De vreo doua veri iau aceeași pătura cu mine, și ii imbibata de monoi. Când am scos-o duminica la plaja am plonjat direct în acumul etern al verilor. Simțeam deja cum o să ma prăjesc și de data asta, cum o să mi se incinga fiecare por, cum o să fiu lac de transpiratie și o să se combine și asta cu monoiul și nu o să ma intereseze decât ritmul în care se sparg valurile încet de nisip și doi-trei pescarusi care se învârt desupra capului.

Și pleacă toate gândurile dint-o data, nu știu exact unde, și le inlocuieste o liniște fierbinte, și toate capata un rost nou, de fapt mai degrabă văd eu rostul tuturor acuma, iara, ca toate au rostul lor dintotdeauna, dar îmi trebuie mie monoi și piele incinsa și niște valuri sparte ca sa îl văd clar.

Nu ca l-aș putea descifra vreodată, nu e ca și cum ai citi o carte și ai ajunge la sfârșit și ai momentul evrika „aha, asta-i criminalul”, ci mai degrabă îl simt cum se lateste și cuprinde totul, in fiecare broboana de sudoare care coboară încet, atrasă de pătura cu monoi, in pescarusii care chiuie și in valurile alea micute.

Asta-i momentul, și o să îmi aduc amine de el de fiecare data când ma plâng ca ma doare pielea și am frisoane și mi-i caldfrig a doua zi. Miroase a monoi. Și a vara.