Ca la 40 de ani

Ma simt ca după 15. Sau 24. Sau 33. Ba ma ingrijorez un pic, ca aud pe unii alții cum fac bilanturi nu știu de care la varste rotunde, și cum sunt mai ok sau mai puțin ok decât la varste mai mici, dar tot rotunde. Să fie clar de la incpeut, pentru mine viața asta nu e cine știe ce super mega interesant, așa am crezut la 17 ani și așa cred și la aproape 40 și am o banuiala ca așa o să cred și peste alți 30, dacă or fi să fie. În lipsa de altceva, e ok, dar sa nu exageram totuși.

Cresc, și ma modific pe măsura ce cresc, dar așa se întâmpla și la alte varste. Normal ca dacă te uiți la 40 și 20 o să vezi schimbari enorme, dar mie îmi place sa iau 38 și 39 de exemplu. Creșterea e mai realista, nu sunt hopuri uriase, și așa se întâmpla de la o clipă la alta. Distanța în timp ne face sa credem ca au loc shimbari majore, dar nu sunt, sunt mici și destul de nesemnificative de la un moment la altul per global. Microevolutie. Asta ma interesează pe mine. „Vai ce fain era când făceam aia și aialalta și eram îmbrăcat așa și pe dincolo și caca maca”. Eram îmbrăcată exact cum credeam ca arat bine la vârsta respectiva, oricare ii aia, și făceam exact ce credeam atunci ca tre' făcut sau ca îmi place sa fac. De aia regretele sunt inutile: mereu facem ce credem ca e bine în momentul respectiv, ca dacă am fi putut face ceva și mai bine, am fi făcut-o.

Acum zic ca sunt ok așa cum sunt acum, normal ca sunt diferita de acum 20 de ani, și normal ca nu e nici o tragedie, nici o drama, nici o nimic. Istoriile cu „daca aș putea să mă întorc în timp sa îmi zic ceva mie, celei de 20 de ani” sunt și ele niște besini fortate. Ca dacă m-aș întoarce la mine aia de 20 de ani peste alți 20, deci la 60, poate aș avea altceva să-mi spun. Să-mi tot dau sfaturi în trecut. Ete fleosc. Mi-aș zice cel mult „vezi-ti de treaba și nu mai aștepta sfaturi de la tine însăți ca e penibila gimnastica asta mentală”.

O să am 40 de ani în curând, după aia 41. Am avut și 19, după aia 20. Și? Am murit? Nu încă.