Cel mai
bine miroase a monoi. Din ăla de la uleiul de plaja care accelereaza
bronzatul și nu are nici un factor de protecție, ca trăiesc pe
picior periculos pragurile verii. Mereu ma ard și mereu îmi zic ca
nu o să ma mai ard iar la anul și la anul sosit, ma ard iar. De
vreo doua veri iau aceeași pătura cu mine, și ii imbibata de
monoi. Când am scos-o duminica la plaja am plonjat direct în acumul
etern al verilor. Simțeam deja cum o să ma prăjesc și de data
asta, cum o să mi se incinga fiecare por, cum o să fiu lac de
transpiratie și o să se combine și asta cu monoiul și nu o să ma
intereseze decât ritmul în care se sparg valurile încet de nisip
și doi-trei pescarusi care se învârt desupra capului.
Și
pleacă toate gândurile dint-o data, nu știu exact unde, și le
inlocuieste o liniște fierbinte, și toate capata un rost nou, de
fapt mai degrabă văd eu rostul tuturor acuma, iara, ca toate au
rostul lor dintotdeauna, dar îmi trebuie mie monoi și piele incinsa
și niște valuri sparte ca sa îl văd clar.
Nu ca
l-aș putea descifra vreodată, nu e ca și cum ai citi o carte și
ai ajunge la sfârșit și ai momentul evrika „aha, asta-i
criminalul”, ci mai degrabă îl simt cum se lateste și cuprinde
totul, in fiecare broboana de sudoare care coboară încet, atrasă
de pătura cu monoi, in pescarusii care chiuie și in valurile alea
micute.
Asta-i
momentul, și o să îmi aduc amine de el de fiecare data când ma
plâng ca ma doare pielea și am frisoane și mi-i caldfrig a doua
zi. Miroase a monoi. Și a vara.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire