Citii o carte, de doua ori chiar, de Oliver Burkeman, ceva despre antidotul fericirii, cum e ea vanduta de autorii de self-helpuri, si a fericirii punct. Nu ca ar avea el ceva impotriva ei, si nici eu de altfel, ci mai degraba impotriva ridicarii acesteia la rang de conditie sine qua non a unei vieti reusite. Zice si despre "daca ai un lucru de facut, fa-l, la naiba, nu mai astepta sa te simti motivat ca sa il faci", si si asta e bine, dar e acum secundar. Primar e vanatul aprecierii a cat mai multor oameni din jurul tau, sau si al aprecierii tale insesi, deci hai sa distrugem mitul asta, prin actiuni de "inrusinare" voita a propriei persoane. Ca sa vezi ca cei din jurul tau sunt complet indiferenti la ce ti se intampla tie, si daca prin nu stiu ce minune, discuta despre tine, o fac in 3 vorbe 2 barfe si atat.
Scenariul era sa se urce in metrou si sa anunte tare si raspicat statiile, asa cum urmeaza ele. Autorul a facut asta, vreo 2 persoane s-au uitat la el, nu mai indelung decat la oricare alta persoana, si si-au vazut linistite de treaba. "Alt nebun". Si ce daca? Fiecare se da jos din metrou si uita complet de existenta celuilalt in maxim 3...2...gata secunde.
Nu mi-am propus sa anunt statiile in transportul in comun, ca merg mai mult pe jos, dar am renuntat (aproape) complet sa ma gandesc o eternitate la ce cred altii despre mine. Probabil ca "altii" acestia isi petrec exact la fel de mult timp ca mine gandindu-se la alte persoane, printre care, eu, cam 2 minute pe zi (?). Nu merita.
Si am hotarat asta. Si sa mor io daca imi mai pasa daca altii ma considera ridicola (ca asta era cel mai mare cosmar al meu) sau altceva in ton cu "ridicola". De exemplu, vorbeam cu o colega in cancelarie despre ceva, se baga alta in vorba, imi vine sa zic o chestie, o zic, se supara colega ca de ce am intrerupt-o. Imi atrage atentia: "inceteaza sa ma intrerupi". Incetez. Imi sorb cafeaua. Ma gandesc cum o sa ma gandesc la cum o sa ma faca sa ma simt faptul ca am suparat-o pe colega respectiva, desi nu suntem prietene sau cine stie ce apropiate. Cu ceva timp in urma, m-as fi gandit inainte sa adorm la asta cam o saptamana. Plus ce crede colega aialalta despre mine ca astalalata m-o tras de maneca.
Acuma am fost gen "o sa zica unora ca sunt penibila, ca am intrerupt-o cand ea povestea una si alta, si vai ce aiurea, si era si aialalata acolo, si uite cum face chestii din astea blablabla". Si ce daca? Am fost penibila, as fi putut sa-mi cer scuze, dar n-am fost pe faza. Am murit? Nici pe departe. Ma simt super magar? Nu. Desi nu a fost cea mai politicoasa miscare de care as fi putut da dovada, necerandu-mi scuze. Is magar. Ihim. Poftim, rusine. Nu s-a deschis pamantul in fata mea, nu m-am aruncat in nici o groapa, nu m-am gandit in asa fel incat sa-mi stric somnul (e gata stricat, dar asta e alta poveste).
Cum o sa reactionez cand o sa dau ochii cu ea data viitoare? Pai astept sa vad. Exact caca maca. Ii dau buna ziua, si mi se pare chiar ca ea e mai jenata decat mine, si eu ma port exact normal, fara lingusiri artificiale ca sa imi rascumpar iesirea, si nici jena de vreun-fel. Nu am nimic cu colega respectiva, ar fi putut sa fie oricare alta, dar am folosit ocazia ca pe "public shaming" recomandat de Burkeman. Avea dreptate: ce credem ca o sa ne provoace vanzoleala mare in trairi, e de fapt o nimica toata.
Asta (si) ca sa pot iesi azi fara prea mare jena in papucii cu puf roz, despre care am auzit ca is de piţi suta la suta. De aia nu mai pot. Absolut nimeni nu s-a uitat ciudat la mine, si daca au facut-o, a fost fara sa ii observ eu. Nu ma mai gandesc la ce se gandesc altii despre mine. Nu ca s-ar fi gandit altii astia vreodata prea mult. Sunt libera de mine insami. Pam pam.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire