Mi-a rupt unghia...pardon, inima

Zice Dollo bine ca dragostea-i ceva complicat. Nu o contrazic (cu totul).

O iau prin excludere: limonada aia gretoasa din filmele "de dragoste" sau din carti, e creatia autorilor, deci insirata asa, secunda cu secunda ca in diversele produse ale imaginatiei, nu exista nicari.

"Chestia" aia pe care nimeni nu o prea poate defini, dar despre care avem impresia ca ne defineste total, in orice moment al vietii si oamenii care atenteaza la ea cu ganduri mai putin oneste, is ai dracu si d-aia nu mai vorbim cu ei toata viata, aia nu stiu ce e.

Simbolul durerii supreme in popor e "inima rupta": exista asa ca un acord tacit in ceea ce priveste inima si faptul ca tre' sa ramana intreaga si ca daca "se rupe", e o nenorocire care cu greu poate fi egalata, DACA poate fi egalata. Sa fim intelesi, inima are exact atat de-a face cu "dragostea" cat are o unghie, sau cotul, de exemplu. Nu vezi pe nimeni punandu-si cenusa-n cap daca si-a sucit cotul sau ciobit o unghie, se va duce eventual la un doctor sau manichiurist sa-si refaca fizicul. Va ramane exact acelasi, aratand ceva mai mult interes intr-o discutie despre coate/unghii si devenind centrul atentiei unei astfel de taclale simandicoase pe durata a cel putin 3 minute.

Deci, nu-i inima, nu-i "aia", nu-i "au trait fericiti pana la adanci batranete", ce-i atunci? Ca orice lucru care ne priveste, e creierul, plus ceva influente exterioare fiintei noastre, in general e vorba de "altii" si ideile lor. Cum principalul scop al materiei care se bucura de statutul de "viu" e sa se inmulteasca, asta facem si noi, ne inmultim si cautam sa multiplicam momentele care ne fac placere, doar traim mai bine si mai mult in conditii optime, nu? Nu intru in detalii fiziologice, ca m-as intinde peste masura, doar zic in trecere ca viata in doi pana la o moarte naturala la varste considerabile nu convine acestui creier, condus de gene care vor sa se inmulteasca repede si cu spor maxim pe o durata cat mai lunga.

Intra in joc hormoni de tot felul, care ne fac sa ne simtim foaaaaarte bine cand cineva ne da atentie, scopul ultim (constient sau in-) fiind acela de a procrea. Aceasta stare foaaarte buna nu poate sa dureze prea mult, am vazut eu la televizor intre doua campanii publicitare, ca daca ar dura mai mult de cat dureaza, creierul s-ar arde de la atata consum energetic. De unde vine o perioada mai calma, propice cresterii copiilor, si dupa aia iar o ia razna. Si tot asa.

Cum in societatea "moderna" beneficiem de norme "morale" si mai stiu eu de care, monogamia e pusa mai presus de instinctul asta de reproducere, de unde rezulta tot felul de tragedii, de insulte, de injurii, de "asa trebuie sa fie" si daca nu e asa, e rusine. Controleaza instinctul cel mai puternic al omului, si il controlezi cu totul. Nimic nu face mai bine treaba asta decat religia, normal. Si daca tot face asa ravagii instinctul asta, cunoscut si sub numele de "dragoste", capata de fiecare data conotatii din ce in ce mai imbarligate, pana cand nici macar doua persoane nu mai au aceeasi intelegere despre ce vrea sa insemne. De unde iar tragedii: eu voiam aia, tu ai zis ca voiai la fel, dar pana la urma mi-am dat seama ca voiai ce voia altul/alta si minteai cand ziceai ca voiai ce voiam eu, mi-ai rupt cotul, pardon, inima.

Si totusi zbaterile astea in jurul cozii, pardon, inimii, fara f-un sfarsit vag pozitiv ne definesc (printre altele) atat de bine ca "oameni". Imi place sa fiu om.