Cât câcat de timp liber fara retele sociale

Mi-am dat seama, nu cu uimire maxima, ci asa, moderata, ca nu am nevoie de facebook ca sa imi incep ziua, sa ma cac, sa imi pierd timpul in statia de autobuz, seara, si in general cam oricand si cam prea des. 

Mi-am mai bulversat si obiceiurile, ca am citit prin cartile mele destepte ca ii bine pentru plasticitatea creierului sa ii formezi patternuri noi, si ieri am inceput ziua cu desfacutul valizelor plus cafea. La 9 jumate totul era gata, o masina spala si alta gramada de haine statea in asteptare. Pizdicii cuminti, citeau sau faceau ceva calm in camere. Seara, in loc de scrolat pe facebook, am scris pe blog. Azi dimineata, am citit in pat, cu cafeaua, in loc de stat cu telefonul in mana in pat si cu cafeaua. Am revenit la sentimente mai bune in ceea ce priveste romanele, desi nu ot sa zic ca American Gods a fost chiar declicul maxim, ca mi s-a parut caca maca. Dar le mai dau o sansa, chiar si lu Gaiman, am inceput Anansi Boys, sa vedem asta poate e mai usor de urmarit cand prin cap iti trec ganduri la viteza luminii, unul dupa altul si unul peste altul si unul in timpul altuia. Nici asta nu e bine pentru creier, dar nu am rabdare sa stau dupa constructia unei intrigi si a unor personaje pagini intregi, nu mai am rabdare nici cu oamenii, daramite cu astia de prin carti. Mi se pare un fel de barfa la scara larga, si ma oboseste. In afara de unele momente, in care mi se aprinde o scanteie de curiozitate pentru ceva eveniment sau persoana, dar in general nu e nimic super demn de tinut minte, deci se stinge repede. 

Scrisul face bine, zic cartile mele, iti ordoneaza gandurile si da o structura mai solida reflexiei. Mai ales de cand parca se dilata timpul, si simt schimbarea ca venind dintr-o data de peste tot. Zgomotul masinilor, cu ciripitul pasarilor, cu tagadamul unui tren, cu o usa trantita pe hol, toate sunt prezente acum si aici, evenimente distincte unul de altul, venind din directii diferite, iscand uimire si placere din clipa in care sunt cuprinse de constiinta. Doar calitatea lor de a fi e de-ajuns pentru a le da substanta. Just live it. 

Azi am zis ca mergem cu tinerii sa ii iau sandale pizdicului mic, plus ceva crema de corp cu sclipici pentu mine. Am luat sandalele, si odata ajunsi la Starbucks, sa luam gustarea, incepe circul. Ma enervez hiperbolic pe ei, ca nu mai iau in serios toate cacaturile, ca as avea nevoie de 2 creiere pe zi pentru asta. Victor insista pentru orice de ii simti "s'tô plaît, mamaaaaaan" pana in maduva sirei spinarii si Philippe nu face 2 metri fara o prostie. 

I-am luat sandale (da, bine, si mie niste balerini, dar is argintii, lucesc), si am trecut pe la Yves Rocher pentu cadoul de 3000 de puncte. Si crema de la Lush. Si uitat dupa alti papuci. Nuuuu, nu am luat decat perechea aia de balerini. 

Asta a fost azi, plus daca zici ca ''asta e vremea'' in loc de ''vai, ce cald ii'' parca te eliberezi din navodul intemperiilor. 

Cand ti-o faci cu mana ta, e (literalmente) lucru manual

Aveam io nevoie asa, de o largire de pantaloni, luati printr-un concurs oarecare de imprejurari de pe amazon, intr-o marime normala, dar se pare ca nu chiar atata de normala pentru buticul chinezesc care ii vindea. Si ma strangea elasticul ala al lor, de-mi taia rasuflarea, si cand nu am mai putut rasufla, l-am taiat. Asfixie evitata. 

Si acum incepe povestea: dupa taiere, trebuia recusut, si pus o ata ceva, sa ii tina locul, sa nu pice nadragii aia pe vine. Cusutul trebuia executat cu masina, ca implica reunirea unei parti elastice (dar mai nenabadaioase decat elasticul ala rau) intru infaptuirea unui tunel prin care sa bag o panglicuta, pe care o descususem (bine, bine, taiasem direct cu foarfeca) cu grija (no bine ma, am taiat dintr-una, jap jap).

Incepe instalarea masinii. Bagatul in priza: check. Bagatul cablulu in masina: check. Aprinsul lampitei: check. Mai departe, ioc. Hm. Sa-mi aduc eu aminte acuma, cum facusem exact anul trecut pe vreme asta la cusutul a nu stiu ce, cand ma uitasem la un video pe youtube, din care am uitat totul. Apare tanarul mare in zona, tensiunea creste, mi se baga in coasta (bine, bine, eu il chemasem, sa asiste la maiastra coasere), imi aproximativ aduc aminte cum se trece ata prin toate chestiile pana ajung la ac. No, si acolo, fratele meu mare, m-am chinuit ca un babalau sa nimeresc gaura aia, si m-am enervat si mai tare, si apare si tanarul doi, in coasta din dreapta, si ala mare vrea sa ne uitam la un video, sa vedem cum se coase, STOP!!! Schimb ata, asta noua ii mai subtire, tinerii in coaste, Victor pune videoul, aia vorbeste, io cu ochii in ac, acul cade. Pastele mamii tale de ac, inchide videoul ala, plecati din coastele mele, unde ii bobina. O gasesc. Bag bobina, nu iese firul. Se rupe ata, tinerii in coaste, aia continue cu videoul, unul plange ca nu vede, alalalt il loveste ca se urca pe el, scot bobina, incerc iar, se rupe ata, acuma plang amandoi. Norocul prostului; din greseala am pus a treia oara bobina in pozite corecta, sa poate sa isi ia acul ata, nu numai sa mi-o rupa. 

Tanarul mic urla ca vrea sa apese pe pedala, ala mare, el vrea, aia din video comenteaza despre cum se pune ata pe bobina, io ma gandesc ca daca acuma ma arunc pe geam agatata de masina, am mari sanse sa-mi rup gatul direct, sa nu ma transform intr-o leguma. 

Daaaaar, in mod neasteptat, cusutul merge bine, pana cand se rupe iar ata, ca daca nu se rupe ata, se termina bobina, dar bobina se termina de obicei la 2 centimetri de final, deci acuma clar numai ata se poate rupe ca mai era ceva pana la final. 

Reincepem procesul (sa nu uit sa zic ca masurile inainte de operatia de cusut au fost strict ochiometrice, speranta moare ultima, n-o murit). Il termin, Phuai mama. Victor imi arata cum se imbobineaza ata cu ajutorul masinii, desi il contrazisem pana mi-am pierdut vocea ca nu asa se face cum zice el, dar asa se face, cum zice el. 

Bag panglicuta in tunelus (cand ai nevoie de un ac de siguranta, cam tot in jurul tau se transforma intr-un ac de siguranta, deci agrafa de par este), cusuta cu mana, ca era formata din doua panglicute de fapt, ma chinui, dar ce ar fi momentul culminant fara ceva efort depus inainte (bine, bine, mai si tai ceva cu foarfeca, sa fie), iau pantalonii pe mine, si, surpriza, ERAU BUNI. Ma duc o tura pana la buda, ii dau jos, se rupe panglicuta. 

Partea a doua de la lucrul manual a fost crosetarea unui siretel, si inserarea lui in tunelus, tot cu agrafa, si tot ok is pantalonii. Acuma nu prea cred ca am ocazia sa ii port pe cele treij catre patruj de grade anuntate la Timisoara, dar eu ii iau, ca e mandria mea la mijloc. 

 

Cand esti la mare, fa ca marea

Sunt unii care pleacă ziua in excursii prin Rhodos, e bine, ca de-abia se mai goleste hotelul la prânz și dimineața.

Tinerii stau toată ziua în piscina, azi e penultima zi, nu a fost mini-club deloc. Ma gândeam ca la un moment dat o să se sature, dar cum simt ca se apropie sfârșitul, stau și mai mult în apa. Sau se joaca tot felul de jocuri cu alți tineri de pe aici, și plâng pe rând, din caza de clici care când se urăsc, când nu se suporta.

Era cât pe-aci să plecăm într-o excursie, într-un sat de pe lângă, dar mi-am adus aminte ca pregatitul tinerilor ia intre shpemii și jdemii de neuroni, și am băgat o vodka orange cu gheață, să mă liniștesc.

M-am dus o tura la plaja, și m-am uitat cum intra unii și alții în apa, de parca nu am fi praf de stele care se amesteca cu alt praf de stele, și ne leganam împreuna. Asta am făcut aici o săptămâna întreaga, m-am mișcat cu marea. Mai mult către și de la bar, dar am reținut aspectul asta de praf de stele care se mișca, suspendat, pe undeva prin alt praf de stele. Și gândurile se dilata și se contracta în același ritm, cartea își etaleaza firul poveștii intre părți pe care le citesc pe nerasuflate și altele peste care îmi trec ochii fiindcă nu trec alte gramezi de praf de stele care merita studiate în detaliu.

Mâine termin American Gods și îmi pare rău să mă despart de Shadow, persoanjul care și-a pierdut numele și care e mort-viu în lumea asta și tot asta, dar populata de zei. Ma apuc de Anansi Boys.

Placut, organizat, invatat

 Urmaream de ceva timp niste persoane pe facebook, cele doua profesoare star ale lumii virtuale, și probabil destul de cu renume și în afara internetului, și mi-am pus întrebări și mi-am dat cu părerea. Câștigată am fost eu, ca m-a făcut să mă gândesc și regandesc la ce fac cu bibilii în clasa, și am luat la puricat cărțile astea doua, care spun, cu studii în spate, cum invatam și cum sta treaba cu școala:

Daniel T. Willingham « Why Don't Students Like School ? »

John Hattie and Gregory Yates « Visible Learning and the Science of How We Learn »

Sunt lecturi bune și penrtu non- profesori, mai ales cei care sunt părinți, prima analizează destul de mult relația părinți-copii-scoala.

Ca după toate cărțile, am rămas cu un sentiment, mai mult de cât cu citate invatate pe de rost, ca pentru asta ma bazez pe tehnologie: nici nu mai vreau sa știu cum era viața înainte de kindle. Aș vrea sa îmi aduc aminte cum era înainte sa dau de parerile unora și altora pe facebook totuși…

Întrebările pe care mi le-am pus, cu ocazia asta sunt după cum urmează. Sunt și niște constatari printre ele.

1. Ce e un profesor bun? „The emotional bond between students and teacher accounts for whether the students learn. The brilliantly well-orgnized teachers whom the foruth graders see as mean, will not be very effective. But the funny teacher, or the gentle story-telling teacher, whose lessons are poorly organised won't be much good either. Effective teachers have both qualities. They are able to connect personnally with students, and they organse the mateial in a way that makes it interesting and easy to understand. Does the professor seem like a nice person and is the class well organised ?”

Răspunsul la întrebarea 1, e deci o alta întrebare. Cred ca o întoarcere la bazele meseriei și ale relațiilor dintre oameni e necesara și binevenita. Orice ar face cineva, are mult mai multe șanse de succes dacă e o persoana plăcută, cu atât mai mult dacă e profesor, și se produce în fata celor din primara sau gimnaziu. După aia, iar, ca în oricare alta meserie, când ești organizat, ieși mai bine. Știi ca ești organizat, când la sfârșitul unei etape a lectiei, elevii dau tonul pentru etapa următoare. Și etapele sunt clare, și corespund unor scopuri. Și la sfârșit, revii la inceputuri, circular, ca sa le arăți unde au ajuns plecând din punctul x.

2. « As species, we adapted and evolved to transfer knowledge from one another » asta e o caracteristica a evolutiei noastre ca specie, care asa este, si pana in momentul actual, e buna. Invatam unii de la altii, oricat ne-am câcâi sa ii dam un rol principal elevului, e deocamdata impotriva naturii. Argumentul din natura aici functioneaza, fiindca e optim. Nu vorbesc de predatul in mod magistral, dar rolurile de profesor si de elev sunt clare : unul il ajuta pe altul sa isi dezvolte cunostintele si competentele (ce stie, si ce poate sa faca) care ii vor fi de folos mai incolo.

3. «people value things for which they had to struggle » invatatul nu e usor, el presupune efort. Daca elevii nu sunt gata sa depuna eforturi, nu o sa le iasa mare lucru. Asta tre' facuta clar de la inceput. Nu tre' nici sa ii omori cu temele si cu exercitiile dupa scoala, dar in clasa e nevoie de efort de concentrare, e nevoie sa gandeasca, sa analizeze, sa compare, sa imbogateasca, ma rog, tot arsenalul de activitati care ii fac mai destepti.

4. De ce sa invete copiii ? « expertise comes from knowledge stored within schema, not from ability to engage in reasoning using elements that are not coherently stored » pai ca sa nu fie prosti. Ca avem o singura viata si e mai interesanta cand ne aratam curiosi despre ce se intampla sau s-a intamplat in lume, de matematica, biologie si chimie, de limbi straine, pana la un punct, si dupa aia, fiecare isi alege ce ii place mai mult si continua sa studieze subiectul respectiv, sau face o meserie. Nu poti sa faci ceva la nivel de expert, daca nu ai cunostintele necesare. Conexiunile se fac daca exista material cu care sa se faca : ca sa vorbesti o limba straina, iti trebuie vocabular si structuri, si o serie de activitati specifice, si multa, multa repetitie, si multa memorare. Principiul e valabil e pentru orice activitate mai complexa.

In loc de concluzie : « intelligence is knowing what to do when you don't know what to do ». De aia merg copiii la scoala, sa invete bazele care sa le permita sa gaseasca solutii originale.

Good bye, facebook, hello (again), blog

 N-o sa-mi fac o ieșire dramatica de pe fb, ca nu-mi sterg contul sau ceva, în caz ca. Îmi permit luxul să mă razgandesc (am citit asta pe undeva prin cărțile mele despre creier și chestii), dar nu o să ma mai dau pe newsfeed ca un drogat. Cred ca în ultima instanța asta e newsfeed-ul ăla, un drog.

O să iau o pauza de la el, pen'ca (și e vina mea exclusiv, nu dau vina pe Zurckembeng): ma trezeam ca ma gândesc ca prostu' la ce zice unu' și altul, pe care nici măcar nu ii cunoșteam. Nu ca aș cunoaște mulți oameni, dar chiar să mă prinda așa opiniile unor necunoscuți, mmmmmnope. Cel mai aiurea asta mi se pare în definitiv, ca tot citesti opinii despre cacaturi, și te mai și iei în gura (eu, adică) cu unii și alții, pentru opiniile astea. O să ma apuc sa citesc ziare online, în speranța ca aia prezinta stitri, nu opinii (cu toate biasurile pe care le pot avea și jurnalistii, am mai multă încredere în profesionalismul lor, decât în parerologia celor de pe facebook. Mai mult nu înseamnă suta la suta, ci 80% fata de 15%, de exemplu).

A fost buna experiența facebook, ca, așa cum ziceam de nu știu câte ori, nu internetul ne face prosti, ci noi ne vedem mai ușor unii pe alții de când avem internet. Și, moama mea, câți sunt. Prefer așadar politica strutului, ca dacă eu nu ii mai văd, poate ei dispar. Alta parte pozitiva e ca unele opinii sunt chiar faine, și nu poți sa dai unfollow la toată lumea, ca rămâi cu 9gag și imgur. Ups, cu ăștia am rămas acum, într-un final.

Am învățat și sa încerc sa înțeleg oamenii, ca eu consideram ca vorbeam cu oameni, nu făceam pase cu pareri fluturate în vid, și mereu ma gândeam dacă aș fi putut sa le zic în fata ce le zicem pe fb. Și mereu aș fi putut. Nu știu dacă aș fi făcut-o însă, dacă aș fi auzit pe unu' sau altul zicand ce se vehicula pe acolo. Când detectorul de maxima debilitate bipaie, e semnal sigur să-mi țin gura.

Am găsit câțiva prieteni, de care n-aș fi dat altcumva, dar după câteva replici schimbate pe messenger, am terminat interactiunile; cu trecerea timpului, fiecare și-a mobilat viața într-un fel sau altul, și lipsa cuiva din trecut, nu se resimte așa tare ca în momentul când ne vedeam fata în fata cu diferite ocazii și am fi fost separati o perioada mai indelungata. Și e normal, viața merge înainte, mă bucur ca sunt toți bine și par ok.

Asta e despre facebook, prefer să mă povestesc pe blog, îmi mai adun gândurile și le rearanjez în maniera inteligibila, la care tot eu ma gândesc, dar măcar is productiile mele proprii, nu balariile altora. Ta dam.  

De rerum concedium

 Am zis ca sa plecam și noi în vacanța, nu la Club Med, ca era mega scump pe săptămâna în perioada asta de vara și ne-am orientat către un club mai ieftin, dar nu ceeeel mai ieftin, așa, de pe la mediu către scumpitel, dar nu foaaaaaarte scumpitel.

Am ales Grecia, in Rhodos, dar putea fi oriunde în lume unde is 40 de grade non stop, piscina și plaja apropae. Și plecatul la 5 dimineața, pentru care ne-am sculat de la 2, ca sa fim la aeroport la 3, sa așteptam acolo în loc de în pat.

Clubul era advertuit la 4 stele, dar știm ca stelele locale nu corespund cu alea din Franța, sa zicem. Deloc chiar. Nici pe departe. Da' nici pe aproape. Nu e oribil locul, dar e de baza. Nu e Club Med. Copiii stau la mini club 2 ore jumate dimineața și 2 jumate după masa, dar e un fel de baby-sitting, ca nu fac nimic cu ei. La Club Med aveau tot felul de activități organizate, afisate pe panou la intrare, cu orare fixe, semnai când ii dadeai, resemnai când ii luai, aveau cam 5 copii pe animator. Aici is 2 fete, din care una gorgeoasa, dar într-un fel întins nu știu cum sa zic. E înaltă și slaba, și toate extremitățile is tubulare. Aialalta ii o italianca, cu care vorbim în frangleza. La ăștia le place în schimb de mor. Is ciudați copii, știu. Deseneaza și decupeaza toată ziua, într-o camaruta cu clima. Dacă ii puneam io acasă sa decupeze și sa deseneze doua ore de doua ori pe zi, mi-ar fi făcut creierul desen decupat.

În rest, totul e mediocru, ușor în sus în loc de în jos. Mâncarea, restaurantul, camerele, nu este apéro, dar asta mai lipsea, inca o ocazie oficiala de băut pentru covacantierii ruși, care is de la 10 dimineața cu bere în fata la unul din cele 3 baruri din zona.

Am văzut cel mai roman cuplu de nemți cu doi copii din viața mea: de obicei nu ma înșel așa extrem când e vorba de nationalitati, aș fi (aproape) băgat mana în foc ca is romani – romani, dar nu, is nemți.

Mai este o tanti care lucrează la restaurant, și despre ea aș fi zis ca e romanca, după felul mamos și ocrotitor în care se poarta, dar e grecoaica. Grecii sunt ca un fel de romani care vorbesc în cuvinte de cel puțin 4 silabe, și dacă le zici „efraistos” îți răspund cu alt cuvânt, de 5 silabe. Pe ăla nu-l mai știu.

Mai este aici cea mai italianca dintre italieni, nu tace din gura decât...hm, nu cred ca am văzut-o eu tacand vreodată. Vorbește din tot corpul ei, cu cine apuca. Sau ii cunoaște pe toți și are sa le zică ceva tot timpul.

Cei mai ruși is aia de la bar la 10 dimineața. Pana seara târziu. Mai vine o familie rusa compusa din 3 femei, dintre care una e o tânăra mama, una e mama ei alta cred ca o mătușa. Tânăra mama are cel mai sferic copil pe care l-am văzut în viața mea, toată ziua bea dintr-un biberon sau plânge. Mai este și rusoaica fotomodel, bineințeles, și nemtoaica, și italianca.

Copiii, copii. Mai deunazi l-am întrebat pe Hugo, prieten cu Philippe, ce face după spectacol, a zis ca o așteaptă pe maica-sa lângă intrare. Io, dacă îl găsește cineva pe Phil în Creta și îl întreabă ce face acolo, ii zice ca ma-sa i-o zis sa stea în parculet pana vine după el, și el o înțeles ca tre' sa ia vaporul, sa plece peste mari și tari, să facă turul lumii și să se joace în Creta cu niște copii după ce o băut 5 pahare de Coca Cola, pana îl cauta ea în parculetul din clubul din Rhodos.

Statul lângă piscina: ar fi ok, dacă ar exista. Când în piscina is 5 oameni, toate sezlongurile is rezervate, și sus și jos, cu prosoape puse pe ele. Cam jde sezlonguri. Toate natiile prezente la un loc fac chestia asta absolut penibila, își pun prosoapele și pleacă naibii și tu vrei sa chiar stai pe unul din ele, și nu poti. M-am plâns azi la manager, care o zis ca s-o mai plâns și altcineva de dimineața, dar nu parea foarte convins ca exista o soluție, deși ar putea sa pună un bilet unde își iau ăștia prosoapele sa le zică fain frumos sa și le țină lângă, pana când chiar au chef de scaldat în piscina. Sau sa anunțe animatorii la microfon, ca toată ziua urla chestii în ele.

Ceea ce ma duce cu gândul la imnul clubului astuia (care nu e Club Med), ''Mare e lumea'', de am crezut când l-am auzit ca o sa facem non stop chefuri cu manele, dar pana azi n-am dat de glascior de roman. Au auzit ei cantarea asta și li s-o părut faina, și o baga pe parcursul zilei, sa declare deschis meciul de volei sau sedinta de aquagym, unde nu ii nimeni. La ăștia micii le place de numa, Victor o treadus-o în franceza și Philippe face crize ca în al doilea vers cânta în engleza, deși ii jur ca nu. Ba da. Ba nu. Ba da, ''Mare e lumea, mare, mare / Newspaper”. Nu zice ma, ''newspaper'', ce vorbești. Ba da, sau ''purple''. Nu. Da. No bine, de atunci o cântăm în versiune Philippe, cu ''purple newspaper''.

Bronzul: aka, juma din scopul vieții mele. Sau mai mult. De asta iunie parca, fac un căcat de alergie la soare, zic eu. În loc să mă inrosesc ca tot omul, ca racul, și să mă doară și la naiba, îmi ies un fel de bube, ca o placa roșie ceva. Nu ma doare, da arata ca naiba pana a doua zi. Ma dau cu o crema de după soare, și se calmeaza repede, dar în ziua respectiva arata aiurea rău. Dacă tot așa o să fac de acum încolo, zau, cineva tre' sa plătească, sau oricum, pe mine nu ma interesează sa am bube ca naiba pe brațe și după genunchi toată vara, clar?

Excursiile: sunt care, de bunavoia și nesiliti de nimeni, se duc sa descopere chestii, ziua în amiaza mare, de pe la 11 pana pe la 4, pe patruj de grade, fără un strop de vânt sau o picatura de nor. Tre' să se caute de urgența.

''Ca acasă'': ma înnebunesc cu lozinca asta. Totul e ''ca acasă''. Dacă voiam să fie ca acasă, stăteam acasă, naibii. Nu vreau produse făcute cu grija de bunici nonagenare în fata mea, nici mâncare gatita pe soba în fata ochilor mei. Vreau un hotel care sa nu semene cu nimic cu casa mea (deși nu e Club Med, asta o reușit hotelul nostru), și mâncare gatita departe de privirile mele, și nu vreau nimic din microdedesubturile bucatariei sau creatiei de orice fel. Sa apara chestii, și sa dispară așa cum au apărut, asta e ideea mea de vacanța perfectă.

Apa: în Mediterana e ceva original: zici ca faci baie în sticla topita, într-un vas cu fund bolovanos. Sticla verzui-albicioasa, prin care vezi toate pietrele de jos, cu dungi de raze de soare. Telefonul meu nu prea face poze când ii cald, de aia îmi imaginez scena cu cuvinte, ca sa îmi aduc aminte pentru posteritate.

Dacă mâine nu rezolva ăștia problema cu sezlongurile, sa vezi ce scandal fac. Mă duc la recepție și cer sa vorbesc cu managerul, și acuma nu mai zâmbesc și ii zic frumos ca ''este o mica problema''. O să fiu nervoasă și agitata, și îl ameninț cu un comentariu negativ 60%. Și ca mi-i dor de babele elegante și stilate de la Club Med.

Idolul perioadei de vacanta

E de fapt un titlu necorespunzator situatiei, ca idolul meu nu are idoli, deci nu cred ca m-ar baga in seama vreodata. Vine din American Gods, filmul, nu cartea. Cartea am inceput-o de vreo doua ori si nu am reusit sa ajung nici la jumate, de' acuma chiar ca o sa ajung la jumate. Asadar idolul meu, care nu s-ar uita la mine, dar exact asa as face si eu daca as fi in locul ei, e Laura. Desi la inceput nu stiam daca s-o urasc sau sa imi fie indiferenta pana mai adauga scenaristii ceva straturi la personaj. 

Si au adaugat cacalau. Mai intai si mai intai are mutra aia care cand o vezi, stii ca vede prin tine de la o posta. O gura à la Michelle Pfeiffer, cu colturile usor ridicate si un mic duckface care acompaniaza ochii intreinchisi cand zambeste ca stie tot, si ca n-are rost sa casti gura. Hobby-ul ei principal e sa se sinucida, si intre timp, observa clientii din cazinoul in care lucreaza. Atat de bine, incat jefuirea discreta a locului de munca, planificata cu amatorul ala de Shadow, nu ar fi putut sa dea gres, Dar a dat. Dar sunt sigura ca nu din cauza ei. In rest, isi contempla viata cam la persoana a treia, si stie ca la sfarsit o sa terminam cu totii putreziti si mancati de viermi, desi parintii ei o duc la biserica si se bucura de ceva ipotetica viata de dupa. Care e o poveste, concluzie la care a ajuns singura, citind Biblia. 

Dupa aia, il insala pe Shadow cat e el la inchisoare, insa sotul prietenei ei stia de la inceput ca aventura o sa dureze pana se intoarce ala acasa. Ca toate momentele din film, sunt unele atat de incarcate simbolic, incat stau gata sa explodeze, par exemple, cand isi gaseste pisica moarta. Pisica aia care are legatura cu mortii si taramul lor. Nu mai exista in viata ei. Cand viata asta fara pisica i se termina, il intalneste pe mesagerul care vrea sa ii cantareasca inima intr-o balanta in care a pus o pana. Normal ca stie cat cantareste inima ei in comparatie cu pana aia, si nici nu e gata sa se duca in intunericul vesnic din lada in care incerca ea sa isi ia viata cu ceva timp inainte. Atat de ne-gata e, incat pleaca singura de acolo, dupa ca rugamintea ei catre mesager, de a o lasa sa se intoarca inapoi, a ramas fara raspuns. Se intoarce sa isi salveze sotul de la spanzuratoarea in care il ridicasera niste creaturi supranaturale, intr-o forma de zombie, isi coase bratul rupt de bizareriile alea de creaturi, o sperie pe nevasta aluia cu care il inselase pe Shadow, sta pe buda sa scoata lichidul de imbalsamare din ea, si zambeste cu colturile gurii ridicate si cu duckface-ul ala, care nu e unul, dar asa pare. 

I se parea ca viata ei e plictisitoare, si voia sa o curme, se razgandeste cand ajunge pe celalalta lume, vine inapoi, se duce pe ea insasi sa se repare (bratul rupt cu care se plimba cam jumate de episod), si asteapta sa vada ce se intampla mai departe. Tot ce vine in calea ei, accepta, se detaseaza de evenimente, in mijlocul lor fiind, isi lasa pisica sa se uite la desene animate pana e ea la lucru, isi permite sa se razgandeasca cu privire la moarte cand nu e ceea ce ar fi vrut ea. 

Cum sa nu consideri asa o fiinta, idolul tau, macar pe timp de vacanta? Si daca nu-mi iau pisica, ma autosuspend intre cele doua lumi de pe acuma :) stau in aia care-mi place cel mai mult. 

Shame, shame, shame

Nu ma uit la Game of Thrones, nu de el ii vorba. Ca m-am uitat la un episod, si toti mor si caca maca, de-aia.

Citii o carte, de doua ori chiar, de Oliver Burkeman, ceva despre antidotul fericirii, cum e ea vanduta de autorii de self-helpuri, si a fericirii punct. Nu ca ar avea el ceva impotriva ei, si nici eu de altfel, ci mai degraba impotriva ridicarii acesteia la rang de conditie sine qua non a unei vieti reusite. Zice si despre "daca ai un lucru de facut, fa-l, la naiba, nu mai astepta sa te simti motivat ca sa il faci", si si asta e bine, dar e acum secundar. Primar e vanatul aprecierii a cat mai multor oameni din jurul tau, sau si al aprecierii tale insesi, deci hai sa distrugem mitul asta, prin actiuni de "inrusinare" voita a propriei persoane. Ca sa vezi ca cei din jurul tau sunt complet indiferenti la ce ti se intampla tie, si daca prin nu stiu ce minune, discuta despre tine, o fac in 3 vorbe 2 barfe si atat.

Scenariul era sa se urce in metrou si sa anunte tare si raspicat statiile, asa cum urmeaza ele. Autorul a facut asta, vreo 2 persoane s-au uitat la el, nu mai indelung decat la oricare alta persoana, si si-au vazut linistite de treaba. "Alt nebun". Si ce daca? Fiecare se da jos din metrou si uita complet de existenta celuilalt in maxim 3...2...gata secunde. 

Nu mi-am propus sa anunt statiile in transportul in comun, ca merg mai mult pe jos, dar am renuntat (aproape) complet sa ma gandesc o eternitate la ce cred altii despre mine. Probabil ca "altii" acestia isi petrec exact la fel de mult timp ca mine gandindu-se la alte persoane, printre care, eu, cam 2 minute pe zi (?). Nu merita.

Si am hotarat asta. Si sa mor io daca imi mai pasa daca altii ma considera ridicola (ca asta era cel mai mare cosmar al meu) sau altceva in ton cu "ridicola". De exemplu, vorbeam cu o colega in cancelarie despre ceva, se baga alta in vorba, imi vine sa zic o chestie, o zic, se supara colega ca de ce am intrerupt-o. Imi atrage atentia: "inceteaza sa ma intrerupi". Incetez. Imi sorb cafeaua. Ma gandesc cum o sa ma gandesc la cum o sa ma faca sa ma simt faptul ca am suparat-o pe colega respectiva, desi nu suntem prietene sau cine stie ce apropiate. Cu ceva timp in urma, m-as fi gandit inainte sa adorm la asta cam o saptamana. Plus ce crede colega aialalta despre mine ca astalalata m-o tras de maneca.

Acuma am fost gen "o sa zica unora ca sunt penibila, ca am intrerupt-o cand ea povestea una si alta, si vai ce aiurea, si era si aialalata acolo, si uite cum face chestii din astea blablabla". Si ce daca? Am fost penibila, as fi putut sa-mi cer scuze, dar n-am fost pe faza. Am murit? Nici pe departe. Ma simt super magar? Nu. Desi nu a fost cea mai politicoasa miscare de care as fi putut da dovada, necerandu-mi scuze. Is magar. Ihim. Poftim, rusine. Nu s-a deschis pamantul in fata mea, nu m-am aruncat in nici o groapa, nu m-am gandit in asa fel incat sa-mi stric somnul (e gata stricat, dar asta e alta poveste).

Cum o sa reactionez cand o sa dau ochii cu ea data viitoare? Pai astept sa vad. Exact caca maca. Ii dau buna ziua, si mi se pare chiar ca ea e mai jenata decat mine, si eu ma port exact normal, fara lingusiri artificiale ca sa imi rascumpar iesirea, si nici jena de vreun-fel. Nu am nimic cu colega respectiva, ar fi putut sa fie oricare alta, dar am folosit ocazia ca pe "public shaming" recomandat de Burkeman. Avea dreptate: ce credem ca o sa ne provoace vanzoleala mare in trairi, e de fapt o nimica toata. 

Asta (si) ca sa pot iesi azi fara prea mare jena in papucii cu puf roz, despre care am auzit ca is de piţi suta la suta. De aia nu mai pot. Absolut nimeni nu s-a uitat ciudat la mine, si daca au facut-o, a fost fara sa ii observ eu. Nu ma mai gandesc la ce se gandesc altii despre mine. Nu ca s-ar fi gandit altii astia vreodata prea mult. Sunt libera de mine insami. Pam pam. 

Sex simbol prin inadvertenta

Deja o trebuit sa caut "inadvertenta" in dictionar, ca nu eram sigura ca imi aduc aminte exact ce inseamna. Ok, ok, nu stiam ce inseamna deloc. dar aveam o idee, ca de aia m-am gandit la el acuma, in legatura cu asta ce voiam sa zic. L-am gasit, este ceea ce ma gandeam ce este, voilà, noroc ca am vocabular pasiv la purtator.

Asadar ma gandeam eu la inadvertenta si daca e potrivit cu ce urmeaza. Dupa aia la un fel de determinism de tip "inchid ochii, vad io ce urmeaza", m-am trezit de ceva timp ca tot insistand cu tocurile si parul nu stiu cum, si unghiile, ca sunt un fel de decor, per totalul persoanei mele. Nu ma gandeam vreodata ca pot sa apar in rolul asta, asa ca nu am nici un fel de reactie la constientizarea faptului implinit. E ok, trecem mai departe. Nu inainte de a da ceva exemple, evident. Ma gandeam sa ma fac blonda, suvite macar, nu au iesit chiar blonde blonde, mai degraba un fel de auriu-roscatel, dar in degrade, si cand e parul cret, e chiar aproape asa cum voiam sa fie. Cand nu e cret, e mai degraba niste varfuri blondicele de pe la jumate si restul mai inchis, nu conteaza. Imi mai pun tocuri din cand in cand, potrivite dealurilor pe care tre' sa le urc catre scoala, si sa le cobor. Si acum, ca e vara si cald, imi pun rochiile pe care le port de 3 ori pe an cand ma duc la Timisoara, ca in rest aici is pantaloni si daca insist, cizme, din mai pana in mai. Sunt un pic scurte. Nu scurte scurte, dar nu lungi. Rochiile. 

Si cum ma invart eu asa printre functionarii statului francez, tot vede unu' si altul ca ba unghiile, ba parul, ba, vai, tocurile. Bizu bizu la cei mai simpatici, proful de istorie a constatat azi ca is un fel de rahat de trandafiri. Nu a zis chiar "rahat" dar asta e ideea dindaratul "locum à la rose", dupa ce m-am dat cu parfumul din dotare, ca transpirasem si ma gandeam sa astup macar mirosul, daca nu pot altceva la chiuveta din baia unisex, cu usa care sta deschisa non stop. Mi-o mai zis si altele pe parcurs, pe care ma prefaceam ca nu la inteleg sau le dezamorsam cu glume. "La reine" il retin si ma folosesc de el cand il servesc cu cafeaua facuta de el. 

Cand am fost cu bibilii la campionatul de handbal interclase, am hotarat eu, cu de la mine putere, ca is numai de decor in zona, si ca nu am chef sa fac pe arbitrul, cu tocurile din dotare, nici sa fug nush pe unde. Proful de sport a zis ca e de acord, dupa doua, trei glumite despre nu mai stiu ce cafea tare, dar amara. 

Toate fetele de la scoala stiu de unghiile mele, si am auzit ca ma imbrac bine, nu numai cu ce imi cade sub maini dimineata la cascatul ochilor. Am mai auzit ca sunt ok blonda, si ca tin la silueta mea. 

Nu pot sa ii contrazic, mai ales ca dupa ce stau cu mine in pauza, pe tabla apar tot felul de mesaje de cat is de asa si pe dincolo, si ca ma iubesc in engleza si franceza, cu un minim de greseli de ortografie. 

Oftez adanc de fiecare data cand vad mesajele, si astept sa imi ceara autografe, dar nu le dau decat in zilele cand sunt mega multumita de unghii, sa avem toti aminitiri placute. Si de par. 

Ca la 40 de ani

Ma simt ca după 15. Sau 24. Sau 33. Ba ma ingrijorez un pic, ca aud pe unii alții cum fac bilanturi nu știu de care la varste rotunde, și cum sunt mai ok sau mai puțin ok decât la varste mai mici, dar tot rotunde. Să fie clar de la incpeut, pentru mine viața asta nu e cine știe ce super mega interesant, așa am crezut la 17 ani și așa cred și la aproape 40 și am o banuiala ca așa o să cred și peste alți 30, dacă or fi să fie. În lipsa de altceva, e ok, dar sa nu exageram totuși.

Cresc, și ma modific pe măsura ce cresc, dar așa se întâmpla și la alte varste. Normal ca dacă te uiți la 40 și 20 o să vezi schimbari enorme, dar mie îmi place sa iau 38 și 39 de exemplu. Creșterea e mai realista, nu sunt hopuri uriase, și așa se întâmpla de la o clipă la alta. Distanța în timp ne face sa credem ca au loc shimbari majore, dar nu sunt, sunt mici și destul de nesemnificative de la un moment la altul per global. Microevolutie. Asta ma interesează pe mine. „Vai ce fain era când făceam aia și aialalta și eram îmbrăcat așa și pe dincolo și caca maca”. Eram îmbrăcată exact cum credeam ca arat bine la vârsta respectiva, oricare ii aia, și făceam exact ce credeam atunci ca tre' făcut sau ca îmi place sa fac. De aia regretele sunt inutile: mereu facem ce credem ca e bine în momentul respectiv, ca dacă am fi putut face ceva și mai bine, am fi făcut-o.

Acum zic ca sunt ok așa cum sunt acum, normal ca sunt diferita de acum 20 de ani, și normal ca nu e nici o tragedie, nici o drama, nici o nimic. Istoriile cu „daca aș putea să mă întorc în timp sa îmi zic ceva mie, celei de 20 de ani” sunt și ele niște besini fortate. Ca dacă m-aș întoarce la mine aia de 20 de ani peste alți 20, deci la 60, poate aș avea altceva să-mi spun. Să-mi tot dau sfaturi în trecut. Ete fleosc. Mi-aș zice cel mult „vezi-ti de treaba și nu mai aștepta sfaturi de la tine însăți ca e penibila gimnastica asta mentală”.

O să am 40 de ani în curând, după aia 41. Am avut și 19, după aia 20. Și? Am murit? Nu încă.  

Cum miroase acumul

Cel mai bine miroase a monoi. Din ăla de la uleiul de plaja care accelereaza bronzatul și nu are nici un factor de protecție, ca trăiesc pe picior periculos pragurile verii. Mereu ma ard și mereu îmi zic ca nu o să ma mai ard iar la anul și la anul sosit, ma ard iar. De vreo doua veri iau aceeași pătura cu mine, și ii imbibata de monoi. Când am scos-o duminica la plaja am plonjat direct în acumul etern al verilor. Simțeam deja cum o să ma prăjesc și de data asta, cum o să mi se incinga fiecare por, cum o să fiu lac de transpiratie și o să se combine și asta cu monoiul și nu o să ma intereseze decât ritmul în care se sparg valurile încet de nisip și doi-trei pescarusi care se învârt desupra capului.

Și pleacă toate gândurile dint-o data, nu știu exact unde, și le inlocuieste o liniște fierbinte, și toate capata un rost nou, de fapt mai degrabă văd eu rostul tuturor acuma, iara, ca toate au rostul lor dintotdeauna, dar îmi trebuie mie monoi și piele incinsa și niște valuri sparte ca sa îl văd clar.

Nu ca l-aș putea descifra vreodată, nu e ca și cum ai citi o carte și ai ajunge la sfârșit și ai momentul evrika „aha, asta-i criminalul”, ci mai degrabă îl simt cum se lateste și cuprinde totul, in fiecare broboana de sudoare care coboară încet, atrasă de pătura cu monoi, in pescarusii care chiuie și in valurile alea micute.

Asta-i momentul, și o să îmi aduc amine de el de fiecare data când ma plâng ca ma doare pielea și am frisoane și mi-i caldfrig a doua zi. Miroase a monoi. Și a vara.